Week-end în patru puncte principale și multe alte divagații

Publicat în Dilema Veche nr. 944 din 12 – 18 mai 2022
Week end în patru puncte principale și multe alte divagații jpeg

1) Am aflat pentru prima oară de Lacul Colibița de la PRO TV, acum vreo doi ani, cînd apăruse un efort susținut de a promova destinațiile turistice interne pe fondul pandemiei. Părea un loc frumos, nimic de zis, dar nu mă vedeam petrecînd acolo o întreagă săptămînă. Părea mai degrabă o destinație de week-end. Iar cînd într-o după-masă de vineri reușești să ajungi de la Cîmpina la Brașov în aproximativ o oră și, mai mult, să parcurgi Valea Prahovei în sens invers, într-o duminică, în același interval, tu, ca șofer român, ai impresia că L-ai prins pe Dumnezeu de picior și nu-ți mai vine să-I dai drumul. Am încercat să-mi explic cum de a fost posibilă o asemenea anomalie, dar nu am reușit. Mi s-a mai întîmplat ceva similar doar în plină pandemie, cînd DN1 a fost pentru o scurtă perioadă frecventabil.

Istoria construcției Lacului Colibița urmează un anume tipar comunist. Același sat mutat pentru a face loc apelor captate, aceeași biserică inundată, ce uneori mai poate fi întrezărită în apele verzui, dar cristaline ale lacului. Mica mare dintre munți. Drumul care duce către sat a fost complet asfaltat în urma unui proiect european, dar cel care înconjoară lacul a rămas unul forestier, accesibil doar mașinilor de teren. În jurul lacului s-au construit multe pensiuni și case de vacanță. Un taluz imens de pămînt și pietriș dovedea faptul că fenomenul este departe de a se opri, în ciuda crizei prețurilor materialelor de construcție. Nu vreau să știu cam cît costă acum un metru pătrat de teren, după publicitatea de care a avut parte locul. Există și un hotel, unde ne-am cazat, foarte modern, care chiar își merită cele patru stele și care oferă, pe lîngă niște camere moderne, și posibilități decente de petrecere a timpului (biciclete, hidrobiciclete, saună, sală de fitness). Investiție masivă, pesemne gîndită. Pe drum am fost sunați de la recepție și întrebați cînd sosim. Restaurantul se închidea la ora 22, dar dacă doream puteau pregăti ceva de mîncare chiar dacă ajungeam la ora 22,30. Rezervaserăm o cameră cu vedere la munte, dar pe drum ne-am sucit și parcă am fi vrut să stăm cu fața spre lac. La recepție, tînărul ne-a rezolvat dilemele prompt. Mai bine luați cheile de la ambele camere și vedeți care vă place. În fostul Vechi Regat o astfel de abordare ar fi de negîndit. De unde atît de multă amabilitate la acești ardeleni?  

Cu obidă făceam o comparație între Lacul Colibița, care are într-adevăr o suprafață mai mare, și Lacul Paltinu (tot lac de acumulare) de lîngă Cîmpina, în amonte de Valea Doftanei, situat însă la doi pași de București (și nu opt sau nouă ore de condus). Din păcate, la Paltinu nu există o ofertă turistică demnă de acest nume, ci doar o pajiște care duce la luciul apei, unde au fost amplasate foișoare de lemn, bănci, mese, cutii înalte de tablă, spații pentru a normaliza și oarecum civiliza marea grătăreală valahă (ceea ce s-a și realizat). Nu aveam cum să nu urcăm și în Munții Călimani, prima experiență montană a anului. Care trebuia să fie una mai lejeră, de încălzire. De fiecare dată cînd încep o nouă călătorie îmi vin în minte cuvintele motivaționale ale lui Bill Bryson din O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munților Apalași (Polirom,  2015): „Voiam și eu puțin din înfumurarea pe care o capeți atunci cînd poți să privești spre orizontul îndepărtat cu ochi ca sculptați de granit și să rostești rar, bărbătește: «Da, m-am căcat în pădure»”. Evident, nu asta era ambiția mea. Grijuliu, pentru a nu fi criticat din nou de ea (iarăși nu te-ai pregătit, bîjbîim), listasem grijuliu experiența pe care o avusese cineva și care fusese publicată pe un blog de călătorii în 2017. Am lăsat mașina la baraj, am observat marcajele și am luat-o domol la pas. Vremea încă era foarte frumoasă chiar dacă prognozele meteo de pe telefoanele superinteligente și mobile indicau că exact la ora 11 șansele de a ploua ajungeau la un periculos procent de 50%, iar la amiază era clar, trebuia să plouă pe la ora 12. După ce am depășit drumul forestier am pornit un urcuș pieptiș. Turistul din iunie 2017 a urcat albia unui pîrîu uscat în timp ce noi, în aprilie 2022, ne-am confruntat cu o altă perspectivă. Albia uscată era una care mustea de apă, iar pîrîul ipotetic din iunie – ghicit, dar nu simțit – ne-a făcut ascensiunea chinuitoare. Urcușul pieptiș prin perdeaua forestieră nu este deloc unul amuzant, în ciuda trilului păsărelelor și constantei drujbe care se auzea de peste lac, dar fără acest efort inevitabil pentru orice ascensiune montană călătorul nu se poate bucura de panorama amplă și magnifică, cu care turistul de asfalt se poate delecta mai greu, în ciuda numărului cailor săi putere. Ne-am întors pe același traseu căci nu doream să înfruntăm o ploaie rece de munte. Care totuși și-a făcut apariția pe la ora 3.     

2) Pe șoseaua națională care leagă Transilvania de Suceava sau în stațiile de alimentare am observat multe autoturisme cu numere ucrainene. Oare ce și pe cine lăsaseră acasă, ce tragedii ascundeau toți ocupanții acelor autovehicule? Cum poți pleca în necunoscut doar cu ceva economii (care, să fim sinceri, nu aveau cum să fie însemnate în cele mai multe cazuri, avînd în vedere că Ucraina era mai săracă decît România încă înainte de a fi bombardată cu sălbăticie de hoardele lui Putin – se estimează că Ucraina va avea o scădere econoomică de 50% în acest an și asta în cazul în care reușește să îi respingă pe invadatori), cîteva haine, poate ceva electrocasnice? Fără să știi cît timp vei fi nevoit să fii pribeag prin Europa și dacă vei mai avea unde să te întorci, căci perspectiva ca locuința să-ți fie aneantizată de vreun tir de rachetă este foarte reală. Și observînd toate acele mașini, mai scumpe sau mai rablagite, gîndul îmi zbura către toți românii călduți, cărora le intră salariul exact în ziua de 13 sau 14 a fiecărei luni, dar care au devenit experți în a eluda cauza dezastrului de acolo (urmînd fidel modelul președintelui nostru neconflictual și domol), condamnînd generic suferința, războiul, distrugerile etc., sau cealaltă tabără, în esența ei ultraortodoxă, care caută să scuze nebunia declanșată de Putin. La Poltava apare un ziar nazist, la Lvov funcționa o grupare care folosește nu știu ce însemne de extremă dreapta, batalionul Azov are o stemă care seamănă cu cea a trupelor de gherilă ucrainene din perioada celui de al Doilea Război Mondial. Păi, dacă ar fi așa, și noi am merita din plin să fim denazificați sau măcar delegionarizați, avînd în vedere că, în România, extrema dreapta este chiar mai virulentă decît în Ucraina. Cum bine remarca și Sever Voinescu, să nu ne facem iluzii, rușii ar întîlni în România legiuni de colaboratori servili. Nu îmi e deloc clar dacă ar întîmpina aceeași rezistență precum o dovedesc ucrainenii acum, dar asta-i altă poveste.

3) Traversînd în diagonală Ardealul de la Colibița tocmai la Deva, aplicația deșteaptă ne-a îndrumat anvelopele (încă de iarnă) spre nodul de autostrăzi care se prefigurează din ce în ce mai pronunțat în Transilvania (spre nemulțumirea justificată a moldovenilor și bombănelile muntenilor, care simt cum le scapă etnocentrismul printre degete). De la sud de Cluj se ajunge relativ rapid spre A1, care ar trebui să facă legătura, la un moment dat încontinuu, între Capitală și granița vestică. Ultimul tronson de autostradă dat în folosință (A10) permite depășirea fără probleme a orașului Alba Iulia, care pînă recent punea infinite probleme participanților la trafic. Țin minte cum se pierdea chiar și o oră doar pentru a depăși Capitala Unirii, traficul fiind infernal, amestecat, încîlcit, periculos. Acum, admiri doar indicatoarele Alba Iulia-nord, Alba Iulia-sud. Ce frumos! Cam asta face o autostradă într-o țară – îi civilizează/normalizează/decongestionează traficul. Dar asta nu înseamnă că au dispărut pericolele. Știm bine că ardeleanul are o fire mai calmă, dar pe șosea și el se transformă uneori într-o fiară. Tare îmi e teamă că ardelenii, de-a lungul timpului, au preluat ce-i mai rău de la regățeni. Care în mod sigur nu au fost influențați deloc pozitiv de aerul central-european al ardelenilor. Și mă refer mai ales la subcategoria șoferului de BMW. Nu există conducător auto care să-și cumpere o mașină purtînd această prestigioasă marcă germană și care să nu o facă plecînd de la un singur criteriu – numărul cailor-putere. Șoferul de BMW trebuie să domine șoseaua. Iar dacă nu își permite o mașină nouă, adoptă și varianta mai ieftină, a uneia la mîna a doua sau a treia. Șoferul de BMW trebuie să măture șoseaua. Ce dacă plouă și sînt camioane? În ciuda acestor neplăceri, abia din cartea de călătorii a lui Sir Sachverell Sitwell prin România anului 1937 mi-am dat seama de ce-mi place să conduc în Transilvania ­– „Aici, crestele Carpaților nu te părăsesc niciodată” (pag. 28).

4) După patru ore de condus am ajuns la Deva. O revenire. Remarcabil de bogată este istoria cetății medievale, construită încă din secolul al XIII-lea în contexul invaziilor tătare, care au pustiit această parte a Europei. Reședință a unora din voievozii transilvăneni (maghiari – totuși, contextul și relațiile de putere erau pur medievale, imposibil de înțeles de către noi). În 1315, cetatea a reintrat în stăpînirea regelui maghiar Carol Robert de Anjou. În 1657 a fost ocupată și de otomani, iar în 1704 a căzut în mîinile curuților, acei iacobiți maghiari care contestau stăpînirea Habsburgilor asupra Ardealului, iar în 1784 a fost atacată de răsculații (iobagi) transilvăneni. Iată doar cîteva dintre motivele pentru a-i pune în valoare istoria. Ceea ce este evident că nu se întîmplă. Fortificația a fost atît de disputată pentru că a fost amplasată într-un loc strategic, care domină una din intrările în Transilvania. Din Deva se poate coti spre stînga pentru a ajunge către cîmpia panonică sau în dreapta, către bogatele burguri în trecut (dar și acum) ale sașilor, numai bune de jefuit. Căci se știa încă de pe atunci, sașii muncește, turcii jefuiește! Faptul că, din martie 2020 (chiar înainte de izbucnirea oficială a pandemiei am vizitat Cetatea Devei), lucrările de reabilitare a ansamblului medieval par mai degrabă a trena nu are cum să mai surprindă. Pe undeva, este și o dulce și tîrzie răzbunare a noastră, cu toate că întregul patrimoniu moștenit după 1918 aparține statului român, indiferent de stăpînitori, supuși și complicatele raporturi care au existat în trecut între ei. Evident, motivele tărăgănării sînt cu totul altele, mai mult ca sigur doar birocratice. Păcat. Un proiect finanțat de către Uniunea Europeană, care sper să se finalizeze cîndva. Într-o zi de duminică (crainica de la Magic FM, totuși un post cu pretenții, părea a nu avea cel mai mic habar de originea acestei zile, iar Dominus Dei îi suna a mandarină!), ansamblul era părăsit de orice urmă a prezenței vreunei autorități. Dacă doream puteam să organizez fără probleme un grătar. Lemne aș fi găsit berechet căci erau abandonate de la șantierul care sper să-și fi revenit la viață în dimineața de luni. Panorama este superbă și îți dai seama de ce a fost aleasă acea înălțime – o privire ageră poate bate spre treizeci de kilometri. În partea dreapta am observat și cimitirul ortodox unde se află îngropat bunicul meu, cel neîntîlnit niciodată. Am plecat din Deva împinși de un vînt montan violent.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Foto: Cetatea medievală Deva (wikimedia commons)

p 23 jpg
În aerul firav al Globului
Ce lecție transfiguratoare despre puterea teatrului este acest spectacol! Și totuși, care Ioana? Ioana pitit/ă în fiecare din noi, care-și dorește să fie ascultat/ă, recunoscut/ă și acceptat/ă. Nimic mai simplu.
980 21 Badescu jpeg
Copel Moscu și jocul de-a realitatea
Filmele lui Moscu sînt documentare ale unei lumi ascunse, a unei alter-realități adevărate, care există, dar nu este într-un mod de la sine înțeles, adică prin însuși faptul de a fi, observată și băgată în seamă.
index jpeg 4 webp
Pe scurt, despre iluzia schimbării
Cădem de acord că aceste vremuri trecute erau frumoase atît pentru fete, cît și pentru băieți.
index jpeg 2 webp
Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire
Cînd, la rîndul nostru, iubim o anumită persoană, această iubire se poate extinde la un obiect care i-a fost drag, poate deveni o colecție de obiecte iubite de acel om sau o pasiune pentru un anumit domeniu.
Robert Harron and Gertrude Norman in The Tender Hearted Boy (1913) (cropped) jpg
Iubire "all inclusive” sau prietenie?
Ceilalți, care își investesc energia în mai multe relații, în mai multe preocupări, au de-a face cu limitele, distanța, absența și iubirea neîmpărtășită toată viața.
p 21 WC jpg
Orwell, petrolul și qatarezii
n vremea lui Rebreanu și a lui Camil Petrescu, reprezentanta României sub proaspătul încoronat Carol al II-lea pornea lungul și năucitorul drum spre Lumea Nouă.
640px Minister Luns opent de NATO conferentie te Den Haag jpg
Iarăși pe marginea prăpastiei?
În schimb, nimeni nu poate da de cap naționalismului imperialist rusesc. Singurii care o pot face sînt rușii înșiși.
316953588 506193938209801 1661483905740624086 n jpg
Daniel Vighi a plecat
Dilema veche transmite condoleanțe familiei și tuturor prietenilor săi! Dumnezeu să-l odihnească!
Engine lathe work LOC 25423838163 jpg
Stimată redacție Dilema veche,
La articolul „Șaiba” (Dilema veche, nr. 951/ 30 iunie – 6 iulie 2022) să-i fie îngăduit unui vechi „meseriaș” o mică adăugire, utilă, zic eu, înțelegerii derivatelor semantice ale acestui cuvînt.
p 22 Ken Loach WC jpg
Ken Loach. Iluzia working class hero
Cineastul britanic, cu o carieră onorabilă și consecventă, reușește în continuare să surprindă și să evoce niște pasaje ce descriu atît de palpabil o realitate, de altfel evidentă.
p 8 IMG 20220707 WA0031 jpg
In memoriam: Simona Cioculescu
Avea darul ca, prin prezența ei luminoasă și tonică, să creeze în jurul soțului ei o aură de veghe și de atenție iubitoare care îl înflorea permanent, în chip miraculos.
1024px Sulina 4 jpg
Vacanță la marginea frontului
Sulina complet schimbată față de alți ani. Peste drum de Ucraina. Peste drum de oroarea absolută a ultimului an.
p 23 InterviuBoca&Infinitu' CatalinSoto 1 jpg
Definiția underground-ului – G.P. VOLCEANOV în dialog cu CHAKRA 7
Rap-ul românesc nu a trebuit niciodată să fie resuscitat. A fost mereu într-o continuă ascensiune, depinde pe cine asculţi şi pe cine cauţi.
948 22 jpg
Viața bate filmu’
„The Third Man” e un film clasic, în alb-negru, o producție a anului 1949, premiată în același an la Festivalul de la Cannes, ce poate fi vizionată și astăzi în cinematografele din Viena, bineînțeles restaurată digital.
900px Serhiy Zhadan Toronto 2019 jpg
Un road movie
Tentativa brutală a Moscovei de reconstituire a unui imperiu poate fi stopată, dar aceasta nu ne pune la adăpost de surprize nedorite în materie de democraţie și drepturi ale omului.
42098322520 249c2ee734 c jpg
Imnurile noastre… toate
Căci chestiunea momentelor cvasi-solemne, ca izvor al unor „așa-zise” probleme, legate de ținuturi ori țări și cîntecele lor emblematice, de identitatea unor comunități, fie ele chiar și etnice, a revenit cu o fervoare nebănuită în prim-planul discursului public autohton.
627x0 jpg
Repetabilitatea trecutului
Începînd cu luna noiembrie a anului 2020 există însă o lege prin care proprietarii sînt obligați să-și repare casele, să-și întrețină fațadele și să-și spele ferestrele de la stradă.
p 22 WC jpg
De-sine-mișcător(i)ul Dacia, de la Pitești
În română avem „Superman” american și „Supraom” nietzschean.
Scrisoare către Leonida Neamțu jpeg
Scrisoare către Leonida Neamțu
Îți scriu, pentru că recent s-a reeditat una dintre cărțile tale.
Despre singurătatea din noi – nu i așa că îți place de mine? jpeg
Despre singurătatea din noi – nu-i așa că îți place de mine?
Este demonstrată științific legătura dintre creier, corp, mediu și vulnerabilitatea genetică.
Viețile netrăite jpeg
La ora prînzului
E o atenție pentru lumea mică, nevăzută, în mișcare, din jurul nostru, pentru care parcă n-am avut ochi pînă acum.
La stînga sau la dreapta? jpeg
La stînga sau la dreapta?
Gîndirea binară – natură versus cultură – este prea rigidă ca să explice complexitatea comportamentului verbal, care în mod clar e o combinație între cele două.
Sfîrșitul competenței: inamicul nevăzut al democrației?  – o discuție pe marginea cărții lui Tom Nichols jpeg
Sfîrșitul competenței: inamicul nevăzut al democrației? – o discuție pe marginea cărții lui Tom Nichols
Ceea ce suscită interesul „diagnosticianului” sînt atitudinile tot mai multor oameni. În primul rînd, legătura invers proporțională între „lipsa de informații” și „opiniile ferme”.
Gînduri pașnice „în vreme de război”, pentru ortodocși și nu numai jpeg
Gînduri pașnice „în vreme de război”, pentru ortodocși și nu numai
Sîntem într-o altă etapă a unui război surd pînă acum, într-o nouă formulă, „reloaded”, dar tot hîdă, de a ne raporta la alteritate.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.
image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.