Să recunoaștem deschis că am avut și noi un anume imbold de a-i urma: la urma urmelor, ce era rău dacă mai cumpăram două kile de făină, trei de mălai și mai adăugam două-trei cutii cu paste?
Magistrații și medicii nu sînt o excepție: recent, profesorii din preuniversitar au făcut zid în apărarea unei profesoare prinse de ministru, în vizită inopinată în școală, că țipă la copii.
În timpul regimului comunist, dar chiar și în postcomunism, foarte mulți dintre noi jinduiam după ceea ce numeam o „viață normală“. Asta însemna ceva ce n-aveam, care nu reprezenta deloc legea instituită de regim, ci ceva ipotetic, inexistent aproape sau foarte rar și totuși despre care știam că trebuie să dea adevărata normă a vieții omului demnă de acest nume – libertatea în primul rînd și alte drepturi.
Pensiile speciale pentru magistrați și militari nu sînt o recompensă justă pentru riscurile și responsabilitățile profesiei, ci o favoare, aproape o promisiune de taxă de protecție.
Oare oamenii se sinucid, atunci cînd o fac, de prea mult bine sau de prea mult rău? O fac fiindcă sînt prea fericiți sau, dimpotrivă, foarte nefericiți? Întrebarea nu-i chiar atît de absurdă cum vi s-ar părea la prima vedere.
„Ce-i într-un nume?“ Multe: obicei, etimologie, gramatică, limbă, natură, adevăr și cîte altele. Sau poate toate prinse laolaltă într-un ghem de nedesfăcut. Cum stau lucrurile exact, nu știm, dar un lucru pare ceva mai limpede: acestui ghem oamenii îi spun literatură; zeii – viață.
Oare pe 24 noiembrie 2019 a învins „răul mai mic“ (Iohannis, PNL) asupra „răului mai mare“ (Dăncilă, PSD), așa cum ne preveneau morocănoși diverși „influencer-i“, ba chiar cîțiva jurnaliști reputați? Cînd scorul e cel care a fost – 66 la 33% în favoarea președintelui, cînd participarea e mai mare decît la primul tur, cînd aproape un milion de români au votat în străinătate, cînd Dăncilă mai cîștigă numai în cinci județe din sud, ăsta să fie „răul mai mic“? Destul de bun „ăsta micu’“, nu-i așa?
Viața și istoria obișnuiesc nu o dată să întindă curse oamenilor instalați prea confortabil în fotoliul siguranțelor lor, prea mîndri de știința și deșteptăciunea lor. Uneori, în chip neașteptat, scandalos chiar, învinge absurdul. Absurd, însă, numai cînd îl privim dinspre prezent, fiindcă, din momentul cînd a devenit trecut, absurdul devine, curios, explicabil și rațional. Ba chiar se găsesc unii care să ni-l descrie retrospectiv drept necesar.
Cum să nu devii nostalgic, măcar un pic? Unde-s alegerile de odinioară, cu morții care învie pe capete și votează cu semnătură cu tot, cu viii care se multiplică ca amibele prin diviziune?
Dacă aș fi teolog, cred că aș ști cum să explic răul raționalizabil. Într-o lume inevitabil imperfectă, binele presupune răul, iar existența unuia atrage după sine necesitatea celuilalt, așa cum existența muntelui presupune și existența văii.
Nu cred că puterea „corupe“, nici că e asimilabilă unui drog sau unei maladii. Dimpotrivă, puterea e sănătate și viață. Într-adevăr, cum ar putea fi altceva, cînd ea lasă liberă autentica
Avem o țară. Țara are un guvern și guvernul are și un ministru cu nume de pasăre. După propria lui mărturie, ministrul, care se ocupă de transporturi, s-a interesat de parlament
Un coșmar s-a încheiat. Altul tocmai începe. S-a încheiat coșmarul Dragnea-Dăncilă, primitiv, agresiv și izolaționist. S-a încheiat, cel puțin pentru un timp, cu principiul de guvernare „Pentru că putem“. S-a încheiat chiar lunga și nefasta domnie
„Cazul Șora“ e un bun exemplu: un clip neîndemînatic pe alocuri, elogiind omul, nu atît prea mult, cît mai ales acolo unde nu era chiar locul și într-un mod interpretabil, stîrnește o furtună pe Internet, care, nu o dată, transformă respectab
Mai presus de toate, omul nostru – egoist, laș și reacționar, cum este – nu vrea deloc să fie „salvat“, și mai ales nu de cel care îi iese în întîmpinare cu brațele deschise: nici de omul religios, nici de ecologist, nici de cei care promit că „intelige
Mă întreb acum, cînd mai avem abia cîteva luni pînă să se împlinească treizeci de ani de la 22 decembrie 1989, care sînt acele cîteva fapte, evenimente, ba chiar imagini care merită să formeze nu numai materia istoricilor și a istoriilor exactității
Dimpotrivă, un criminal în serie exprimă, în izolarea și unicitatea sa perversă, purul rău irațional. Nu există o explicație confortabilă pentru această minte deranjată, care ucide aparent fără scop sau fără un scop inteligibil pentru oricine altcin
„Pe cine puneți la Educație? Dar la Finanțe? Dar la Interne? Cîte posturi de ministru v-a cerut partidul cutare? Cîte ați dat?“ Așa-i întreabă stăruitor jurnaliștii pe politicieni cînd se coace de o nouă alianță de guvernare, cînd se pregătește o moțiune de c
Spre deosebire de mediocrități, marile inteligențe și talente, dacă au responsabilități publice, pot face și mult bine, dar și foarte mult rău, dacă sînt corupte sufletește. Modelul clasic e genialul, dar maleficul și coruptul Alcibiade, care a contrib
Alte trăsături ale PSD sînt încă și mai pregnant contrare oricărei stîngi europene autentice, ca să nu spun că ele țin mai mult de extrema dreaptă: naționalismul șovin, scos la bătaie mai ales în campaniile electorale, antieuropenismul, abia mascat în declarații fără conținut, cultul șefului – indiferent dacă acesta se numește Adrian Năstase, Liviu Dragnea sau, iată, Viorica Dăncilă –, disciplina de partid care împiedică o critică autentică și eficientă a conducerii. Și să nu uităm de f
Dacă ne făceam vreo iluzie că mințile cele mai agere, mai subtile, mai creative în domeniul lor din ultimul secol ar fi judecat relativ corect marile evenimente ale istoriei contemporane lor, Sesardic ne-o răpește cu totul. Începînd cu „părinții fondatori“ ai filozofiei analitice – Otto Neurath, Rudolf Carnap ori Ludwig Wittgenstein – și continuînd cu reprezen
De fapt, e lesne de văzut că între „nimeni nu-i de vină“ și „toți sîntem de vină“ e o foarte strînsă legătură. Cînd vinovăția e distribuită prea generos pretutindeni, ea își pierde împămîntenirea în concret și în particular. Nu mai poate fi despistată, re
Ceea ce s-a întîmplat în poliție în ultimii ani nu e decît un model, general urmat. Iar cînd au existat unele excepții, Puterea s-a căznit din răsputeri să le discrediteze și să le anuleze, și, în prezent, aproape că a și reușit cu totul. Să ne mai
Retrospectiv, după cincizeci de ani de cînd primul om care a pășit pe Lună și după patruzeci și șapte de cînd ultimii doi astronauți au făcut același lucru (Apollo 17), nu putem spune, cel puțin din punctul de vedere al generațiilor noastre, decît asta: „Ce inutilitate!“
„Dacă Partidul mi-o cere, candidez la prezidențiale“, dna Viorica dixit. Altfel zis: „Deși n-am nici o șansă, deși nu se știe nici măcar dacă voi intra în turul doi – ceea ce pînă și sondajele de casă o arată –, totuși mă supun înaltelor cerințe, m
Botezată pompos „Legea recunoștinței între generații“, legea cu pricina, semnată de 77 de parlamentari de la putere, urmărește probabil să ofere un nou cadou electoratului pesedist mai vîrstnic, de astă dată pe spezele copiilor lor.
Cu adevărat, puterea este un drog! Și nu unul oarecare, ci cel mai puternic și mai eficient. Ce fel de opium, de hașiș ori de heroină, cocaină și toate celelalte, luate, prizate, injectate, traficate de-a lungul timpului, se pot compara cu ea? Unii le-au lăudat și consumat pe celelalte, alții le-au urît, alții, precum Andrei Oișteanu, le-au studiat științific.
Nu-i, cum cred unii, un sistem meritocratic, care să-i aducă la putere mai ales pe cei buni și capabili. Selecția pe care ea o face nu e deloc satisfăcătoare moral și nici măcar sub raportul calităților intelectuale, selecția democratică nu stră
Problema nu e de fapt nici nimicul, nici doamna prim-ministru, nici alții ca ea și din jurul ei. Problema e acest partid al nimicului, un partid care poate opera cvasi-miraculos transmutarea unui nimeni într-o personalitate și a nimicului în abilitate, c
Multora ascensiunea, tipologia și căderea lui Dragnea le-a amintit de Ceaușescu. Același tip de dictator, cu aceeași poftă de dominare nestăpînită. Aceleași origini umile, aceeași viclenie în a-și înlătura rivalii din partid unul cîte unul. Aceeași ură pentru valorile culturale de tip occidental, același naționalism, chiar șovinism primitiv, aceeași propensiune înspre rău și
Dar doamna Viorica a înțeles ce s-a întîmplat? Vai de mine, doamna Viorica și „a înțelege“ nu se pupă deloc! Nu înțelege dumneaei în ce țară și în ce județ se află, cum să înțeleagă niște procente? Stă la putere fermă, că așa i-a ordonat domnul Dragnea. Necazul e că nici pe acesta nu-l pricepe bine: ca probă, a zis că nu votează la referendum, dar la sfîrșit a zis că a votat, lăsîndu-o de căruță pe ea, care n-a votat, deși mai înainte zisese că va vota. Ce să mai înțelegi din schema
Niciodată nu s-a călătorit mai ușor, mai nebirocratic, mai rapid, fie că este vorba despre turism, despre educație sau despre muncă. Niciodată culturile și limbile nu le-au fost mai protejate.
Paleoantropologii au devenit cu timpul tot mai puțin rușinați de verii noștri păroși părăsiți în junglă, așa că au căutat „să-i înalțe“ spre noi, umanizîndu-i și micșorînd diferența ontologică dintre noi și ei. Uneori chiar s-au transpus în paleoantr
S-a ajuns și la amenințări cu moartea. Emilia Șercan, curajoasa și harnica dezvăluitoare a plagiatelor universitare, mai ales de la Academia de Poliție, a fost amenințată cu moartea prin e-mail-uri și SMS-uri tocmai de un ofițer care lucra î
Întotdeauna acesta este sistemul politic cel mai puțin rău cu putință, cel mai puțin corupt și cel mai puțin nedrept. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi, de destule ori, și rău, și corupt, și mai ales nedrept.
Marota învățămîntului de azi: utilitatea pentru viață. Vorba vechiului proverb universitar: „Non scholae, sed vitae“. Aproape nu e discuție despre învățămînt fără lamentația universală că școala e rămasă în urmă față de nevoile prezentului și că îi încarcă p
După 1989, aceiași responsabili și decidenți reali – ori cei care i-au moștenit politic – s-au străduit să demonstreze opiniei publice că aproape toți au fost „pătați“, odată ce au trăit și lucrat în sistemul comunist. Complicitatea instituțională a pierdut orice nu
O voce e absentă, public cel puțin, în scandalul Kövesi: aceea a președintelui Iohannis. Am dori să știm: care e poziția sa? A acționat pentru a-și convinge partenerii europeni de oportunitatea numirii LCK în funcția de procuror general european? Și de ce tace?
De altminteri, cu campaniile antivacciniste în plină desfășurare, campanii pe care Guvernul nu pare să vrea să le contracareze printr-o lege, am ajuns deja destul de departe pe drumul deconstruirii imperialismului occidental și al demascării marii imposturi științifice de la baza sa.
Oare oamenii se sinucid, atunci cînd o fac, de prea mult bine sau de prea mult rău? O fac fiindcă sînt prea fericiți sau, dimpotrivă, foarte nefericiți? Întrebarea nu-i chiar atît de absurdă cum vi s-ar părea la prima vedere. Căci iată ce aflăm: pe de o parte,
O Putere care se pretinde democratică, dar golește de conținut tocmai valorile democrației autentice, ale justiției și libertății, existențiale pentru universitate. Mai are deci acum universitatea libertatea de a tăcea?
