În urmă cu trei săptămîni scriam aici despre un anume vot din Grupul pentru Dialog Social (GDS) şi despre o facilă observaţie – la îndemîna oricăruia dintre dvs. – în legătură cu precaritatea solidarităţii intelectuale din România de azi (am putea vorbi şi despre cea de ieri, evident – drept care prognoza pentru România de mîine nu pare foarte încurajatoare).
După 22 de ani, România s-a întors tot acolo: în Piaţa Universităţii. Eterna reîntoarcere, ai spune – doar că este fără prea multă religie, fără Eliade şi cu un singur mit: acela că locul în care s-a murit pentru libertate în decembrie 1989 reprezintă centrul nevralgic al unei ţări ce încă aşteaptă să se împlinească ceva-ceva din speranţele începutului.
Evenimentele ce se aseamănă cu siguranţă nu-s identice. E valabil şi pentru recentele manifestări din Bucureşti şi din ţară. Cei ce văd asemănări cu Piaţa Universităţii de acum 22 de ani au motivele lor. La fel şi cei ce le compară cu mişcarea indignaţilor din Spania, din vara 2011.
De la Platon încoace, una dintre reveriile constructului social trimite la valoarea excepţională a intelectualilor (filozofi, înţelepţi, numiţi-i cum vreţi) într-o societate. Desigur, şi agricultorii sînt bineveniţi, ca şi meşteşugarii – ei ne vor hrăni şi ne vor zidi casele. Fără îndoială, şi generalii armatei (strategii, altfel spus) sînt folositori – pentru că ei ne vor apăra oraşele şi grînarele.
Preaonorabili cititoare şi cititori, să vă zic: în decembrie 2011, la zaiafetul de Crăciun al Dilemei vechi – care e un fel de gală Oscar fără actori, fără regizori, fără filme, fără premii, dar cu multă păpică –, cîţiva dintre colegi (parte bărbătească) mi-au atras atenţia cît de dese au fost referirile la dame şi demoazele în poveştile mele din ultimul an.
Azi de dimineaţă am ciulit puţin urechea la ştiri şi, deşi ceaiul negru cu bergamotă ce-mi aburea în faţă ieşise binişor, în cîteva minute m-am simţit secat pe dinăuntru de-o stranie senzaţie de disconfort (disconfort pe care l-aş putea numi „greaţă“, dar n-aş vrea să-i jignesc pe cei despre care vine vorba mai jos).
Cînd, în primăvara lui 2010, murea polonezul Kaczynski, unii compatrioţi spuneau: „Iată ce preşedinte brav avea Polonia, pe cînd noi ne-am potcovit cu Băsescu“; acum, la moartea lui Václav Havel, aceiaşi spun: „Iată cine a făcut tranziţia în Cehia, pe cînd nouă ne rînjea Iliescu“.
Mulţumiri celor ce-au apreciat textul cu ciorapi mulaţi (pe picior de basarabeancă) de săptămîna trecută, numai că acum vă invit să vă reveniţi în simţiri şi să nu mai încurajaţi clişeele sexiste cu privire la cetăţencele Republicii Moldova. Nu uitaţi că statul înrudit şi învecinat a avut deja o femeie prim-ministru.
În acest decembrie sînt la modă, printre tinerele doamne şi domnişoare din Chişinău, nişte interesanţi ciorapi negri, mulaţi pe... – dar nu cu acest detaliu doream să încep, ci mai curînd cu o aniversare ce m-a adus iarăşi în capitala Republicii Moldova: acum 20 de ani, ultimul imperiu colonial al istoriei se autoradia de pe harta lumii.
Ca şi cum nimic altceva important nu s-ar mai întîmpla la noi sau aiurea, emisiunile de ştiri din ultimele luni ne-au adus la cunoştinţă, cu o oarecare frecvenţă, faptele artistice ale unor tineri români ce participă pe la diferite concursuri TV de amatori din Europa – concursuri pe care, spre lauda lor, uneori le şi cîştigă.
Aşadar, o! preaînţeleptule cititor care m-ai văzut acum două săptămîni, aici, urcînd pe o cămilă pe nume Başir şi făcînd plimbări cu mîinile pe cocoaşă, ai reţinut, probabil, ce amabil a fost crescătorul de cămile ce ne fu gazdă şi ce aer de relativă prosperitate degaja el, fără ostentaţie. După plimbarea pe cămilă, ne-a dus la nişte staule, unde stăteau puii de încocoşată.
Cică Dominique Strauss-Kahn, sătul să fie hăituit de ziariştii parizieni, s-ar fi refugiat incognito într-un sătuc din Alpii elveţieni. Şi, acolo, cum se plimba el pe-o uliţă, numai ce recunoaşte un alt personaj, ce se plimba şi el deghizat şi îngîndurat: era Silvio Berlusconi, ascuns şi el de presa romană.
„Ţara e un imens şantier“ – cum aceste cuvinte, o! cititorule, mi-au legănat copilăria românească (într-atît de mult încît m-am cam săturat de ele), nu-mi imaginam că le voi repeta în mintea-mi intens aici, în capitala Qatarului, privind la macaralele ce încolţesc prin toate colţurile oraşului, ca nişte gigantice scobitori menite să fixeze Doha pe hartă.
Fîîîş-oo-fîîîş, fîîîş-oo-fîîîş – cam aşa cîntă boarea, preacinstite primitor al răvaşului meu, cînd bate ea seara, caldă şi parfumată, prin curmalii din spatele hotelului din Doha în care-mi ohihnesc pana (hotel aflat pe strada Al-Funduk – nu foarte greu de reţinut acest nume!).
O!, tu, preacinstite cititor care poate că pe spinarea cămilei n-ai urcat niciodată (spre deosebire de mine, cum se va vedea), ai aşadar bunăvoinţa şi primeşte cu bine această nouă epistolă pe care ţi-o trimit din micul & cochetul & bogatul emirat al Qatar-ului, pe unde drumurile vieţii mă aduseră încă o dată.
Sau: putea Regele Mihai să oprească armata română la Nistru, în 1941? Putea România obţine condiţii mai bune de la Aliaţii anglo-americano-ruşi înainte de 23 august 1944? Ce s-ar fi întîmplat dacă Regele Mihai l-ar fi graţiat pe mareşalul Antonescu în 1946?
Acum trei săptămîni am fost la Iaşi, într-o vizită (universitară). Era încă frumos afară, trotuarul din faţa Universităţii „Al. I. Cuza“ era curat şi însorit, trotuarele Copoului miroseau a gutui iar la trattoria cu terasă, unde m-au dus amicii două seri la rînd, nu numai că vinul la carafă era foarte bun, dar duduia unduitoare care ne servea, la un moment dat ne-a adus la masă un coşuleţ cu nuci.
Dilemele – cel puţin cele lingvistice – în ceea ce priveşte a fi ţigan par a se fi rezolvat. După cum probabil ştiţi, noile ediţii ale dicţionarelor limbii române vor fi mai selective în raport cu unele definiţii ale cuvîntului ţigan considerate (pe drept) ca fiind denigratoare. Va rezolva acest lucru integrarea tuturor ţiganilor în normele civilizaţiei? Nu, evident.
Întrunirile de la Păltiniş alcătuiau o poveste relativ omogenă, în care un grup de intelectuali stabileau o formă de comuniune bazată pe idei. „Şcoala“ păltinişană e cu totul în logica de tip Clio: iniţierea intelectuală este parte a unei deveniri, devenirea însăşi are mulţi paşi preparatori, şi peste toate tronează imperativul cunoaşterii, în sens clasic.
B. Elvin s-a dus. Mă întreb ce se va întîmpla cu ediţia română a revistei Lettre internationale. Ca aproape orice produs intelectual din această ţară, probabil că nu era profitabilă în termeni băneşti. Fundaţia condusă de dl Buzura a făcut bine că a năşit revista, Institutul dlui Patapievici a făcut bine că a tutelat-o mai departe. Pentru a întreţine tonusul intelectual al unei naţii, anumite instituţii – precum o revistă bună – trebuie ajutate să dăinuie.
Cei ce au vizitat Moscova în august a.c. ar fi putut fi martorii unui eveniment public nu tocmai obişnuit: un spectacol de striptease stradal susţinut de trei domnişoare studente foarte mîndre de cei 20 de ani ai lor, de sînii înfloriţi promiţător şi în deplin acord cu gravitaţia şi, mai ales, mîndre de preşedintele Dimitri Medvedev şi de politica antialcool pe care acesta a legiferat-o.
Acum zece ani, în 2001, ziua de 11 septembrie a picat într-o marţi. În acea vreme, Dilema pleca spre tipar în zilele de miercuri – şi apărea pe piaţă vinerea. Drept care, în noaptea de marţi spre miercuri, în freamătul situaţiei create prin căderea Turnurilor Gemene, mă furnicau vîrfurile degetelor şi l-am sunat pe Mircea Vasilescu.
Cine, oare, a contribuit mai mult la căderea comunismului în Europa de Est: disidenţii sau bişniţarii? Care anume categorie dintre cele două – ambele minoritare într-un regim de tip leninist – au subminat mai cu spor regimul poststalinist, pînă la finele anilor ’80 ai secolului trecut?
Felul în care rescriem sau repovestim Istoria dă întotdeauna mai multe indicii despre prezent decît despre trecut – adică e mai grăitoare despre noi, cei de azi, şi abia mai apoi despre moşii şi strămoşii noştri, cei de altădată. Spune-mi ce istorie/istorii din trecut te interesează şi-ţi voi spune cine eşti în prezent – cam aşa s-ar putea sintetiza ideea. În ultimii 20 de ani s-au spus despre regimul comunist mari adevăruri, dar şi mari tîmpenii.
„Caii troieni“, în versiunea modernă, sînt o combinaţie de structuri binare: cifrele 0 şi 1 dispuse într-un fel anume. Aceste combinaţii pot să ne izbăvească de trudă, pot să ne simplifice viaţa sau, dimpotrivă, pot să trimită ţări întregi într-un infern al paraliziei.
Din punctul meu subiectiv de vedere, pop&rock-ul este un subcapitol notabil al istoriei contemporane. O piesă bună, un album reuşit sau un concert de excepţie încapsulează ceva din spiritul unei epoci, din respiraţia unei generaţii (vezi Woodstock, 1969). Ca fost DJ în studenţie, nu-mi pot imagina ultimii, gri, ani ai lui Ceauşescu fără evadarea pe care mi-a prilejuit-o muzica acelor an.
Pilotul (român) al unui avion în zbor îi spune controloarei de zbor din turnul de control (româncă şi ea) cîteva glumiţe ca de la băiat la fată, o întreabă (totul în engleză!) dacă mama ei mai face gogoşi, apoi mai flirtează preţ de cîteva fraze şi… Ai-ai-ai! Ce scandal! Secvenţa audio ajunge – via un tabloid – în toate buletinele de ştiri naţionale, şi un aer de catastrofă bate prin redacţiile TV.
Teribilul atentat din 22 iulie a.c. ne-a pus în faţa evidenţei: în Europa – inclusiv în state prin definiţie paşnice, precum Danemarca, Norvegia, Finlanda, Suedia ş.a. – teama de imigraţie, de mondializare şi multiculturalism (şi în particular teama de ofensiva infiltraţionistă a islamului) duce spre structurarea unei extreme drepte înnoite la faţă. Acest fundamentalism creştin al secolului XXI îşi revendică mize mari.
A spune că Dinu Patriciu este un personaj controversat sună într-atît de banal încît nici nu mai dezvolt ideea. E ca şi cum ai spune că paralela 45 trece prin România – toată lumea e de acord cu asta, deşi nimeni nu poate spune dacă acest adevăr e de bine sau de rău. A scrie însă în Dilema veche această banalitate despre Patriciu poate duce, deasupra unor ochi, la ceva ridicări de sprîncene
Pentru a nu vă mai fierbe inutil în aceste zile călduroase, voi spune de la bun început că eu fac parte dintre cei ce cred că da, NASA a dus oameni pe Lună. Admit dreptul la opinie al negativiştilor şi conspiraţioniştilor de azi – şi, cu toate acestea, cred că ei bat cîmpii şi că zborul spre stele şi popasul la prima răspîntie (asta a însemnat adăstarea lui Armstrong & Aldrin pe Luna albă a unui cer de vară din 1969) chiar a fost una dintre cele mai frumoase aventuri umane.
Problema, în ceea ce o priveşte, e faptul că nu poţi s-o eviţi. Lady Gaga este peste tot, în aproape orice media ce contează şi în absolut toate cele care nu contează. Programul de televiziune comercial? E acolo. Programul TV de ştiri? E şi acolo: această lady atipică a blocat, la sfîrşitul lunii mai a.c., site-ul Amazon.
Voi începe prin a te întreba, distinse cititor, la ce anume ne aşteptăm oare din partea unui prinţ generic? În rezolvarea acestei întrebări un rol hotărîtor îl joacă imaginarul societăţilor noastre, dar şi poveştile pe care le-am aflat, pe cînd juniori eram, din gura bunicilor, din cărţile lui Ispirescu sau de pe discurile Electrecord ale copilăriei.
Dragă Volo, am spus-o – şi scris-o – că tu ai fost unul dintre primii analişti aplicaţi ai istoriei noastre recente; aşa se explică de ce ai fost şi unul dintre primii la care m-am gîndit azi, cînd la Bucureşti stîrneşte ecouri prelungi exotica interpretare istorică a dlui preşedinte Băsescu referitoare la sluga ruşilor care ar fi fost (în 1947) Regele Mihai.
Dezbaterea din ultima săptămînă privind intenţionata „regionalizare“ a României s-a blocat într-o dispută privind statutul viitor al judeţelor în care etnicii maghiari sînt azi majoritari. Unul dintre partidele la guvernare – PDL, cel ce propune opt entităţi administrative – crede că dacă oraşul Miercurea Ciuc va fi adus alături de oraşul Braşov în aceeaşi „regiune“ (sau „voievodat“ ş.a.m.d.), atunci va fi mai bine pentru toţi, fondurile europene vor fi mai atrase, laptele din euro şi mierea din
În această parte a misivei mele, prea’nţeleptule cititor, voi spune că una dintre cele mai reale surprize ale şederii mele în Qatar a fost televiziunea pe nume Al-Jazeera. Probabil că şi dvs., cînd treburile sau funcţiile vă mai plimbă prin lume, deseori mai daţi – prin camere de hotel – peste acest post carele vorbeşte de ani buni în numele lumii arabe (sau a unei părţi a ei).
Cuprins de nelinişte în faţa invadatoarei realităţi, povestitorul întrerupe, fără voia sa, şirul epistolelor din lumea arabă – revin la el săptămîna viitoare, sper – şi iată-mă-s discutînd tensiunea în curs de escaladare dintre România şi Ungaria, via „Ţinutul Secuiesc“. Puţini dintre dvs. mă veţi bănui de pasiuni etnomaniace; prin ce am scris sînt cunoscut mai mult pentru demitizarea istoriei naţionale decît pentru glorificarea ei.
Mai află, o!, înţeleptule cititor al epistolei mele, că lumina soarelui cade altfel asupra ta atunci cînd te afli pe nisiposul pămînt al capitalei Doha; şi, spunîndu-ţi asta, nu insinuez misticisme, ci doar strecor observaţia banală că, deşi Qatarul e pe acelaşi fus orar cu România, ţara arabă e mai la est – astfel încît dimineaţa se luminează mai devreme, iar seara deja începe să se întunece.
Bazarul din fiecare oraş – sau souk-ul, cum îl numesc localnicii – este un perimetru definitoriu pentru spiritul arab şi o teribilă atracţie pentru orice vizitator. Cel mai mare (şi mai vechi) souk din Doha e cel numit Waqif. E bine să intri în el pe cît posibil sătul – altfel, aromele condimentate ce răzbat de la orice grătar al puzderiei de terase din zonă îţi vor lua minţile.
Cum bănuiesc că printre cititorii acestor biete rînduri trimise din Arabia se vor găsi şi cîţiva bărbaţi români cu intenţii în general serioase, trebuie să vă spun de la bun început că această ţară nu este cea mai potrivită pentru a vă găsi mireasa. Nu pentru că n-ar fi frumoase qatarezele (dimpotrivă – sînt unele frumuşele foc), ci pentru că...
Previzibil, nunta regală londoneză din 29 aprilie a.c. a stîrnit un interes real la noi – semn că imaginile colorate cu parfum de poveste plac românilor, după cum plac şi altora în lume. Noroc cu Will & Kate: vreme de-o zi, de pe ecrane au dispărut maneliştii şi decolteele gonflabile ce altfel dau tonul mondenităţilor.
Două dintre gloriile alb-albastre ale adolescenţei mele, pe nume Geolgău şi Ţicleanu, tocmai beau o cafea în acea sîmbătă de 23 aprilie a.c., în cofetăria în care eu intrasem în amintirea anilor de liceu, şi iată că cei doi mă invitară şi pe mine la o cafea!
La data primelor poveşti, măsuram impactul revistei prin numărul celor pe care-i vedeam citind Dilema, vinerea dimineaţa, prin vagoanele de metrou sau prin sălile de curs ale Universităţii. Astăzi, cei care vor citi acest text pe hîrtie vor fi probabil mai puţini decît cei ce-l vor citi pe Internet.
Pînă pe 8 aprilie a.c. credeam că singurul extraterestru pe care l-aş putea întîlni în viaţă ar fi autorul puţinelor aserţiuni despre mine din cablogramele Wikileaks. Într-una apar ca senator care, prin 2006, susţine retragerea trupelor române din Irak.
Cîteva foi de la noi l-au identificat şi pe dl Tudy (video-vedeta ultimelor săptămîni) ca fiind „parlamentar european“. Ba unii chiar s-au lamentat uite, dom’le, cine ne reprezintă la Bruxelles! – ca şi cum ar fi de datoria Regelui Belgiei să ne aleagă reprezentanţii, şi nu a noastră. În realitate, tînărul e doar consilier al dnei Norica Nicola.
În decembrie trecut, avansam ideea că această scurgere de informaţii confidenţiale (a.k.a. Wikileaks) nu ajută cu nimic democraţiile – dimpotrivă, le şubrezeşte reputaţia şi le afectează interesele. Pe de altă parte, mi-a fost limpede încă de atunci că nu toată lumea va fi de acord cu reţinerea mea. În fond, cu toţii ştim că nu-i frumos să priveşti pe gaura cheii.
Cînd vezi paloarea de pe faţa dlui Obama, voltele asterix-tice ale dlui Sarkozy, prudenţa îngîndurată a dnei Merkel şi surîsul care nu-i al lui de pe obrajii dlui Putin, aproape că-ţi vine să-l reevaluezi pe George W. Bush.
Japonezii i-au avut pe teribilii kamikaze, ei i-au avut pe cei care-ţi tăiau capul cu sabia ninja cît ai spune kaiku!, după cum tot ei au avut, paradoxal, cîţiva medici care au avut grijă de unii prizonieri americani şi australieni ca şi cum ar fi fost fraţii lor. Pentru un occidental de-al nostru (în raport cu ei, cam toţi sîntem occidentali!), e clar că naţia asta e greu de priceput.
La ora la care vă scriu aste rînduri sînt negru de supărare şi cătrănit de amoc! Obrajii-mi ard de ciudă, părul mi-e zbîrlit de nervi, iar ochii-mi fulgeră aprigele scîntei ale părerii de rău. Iată de ce: marţi, 8 martie a.c., taman de ziua internaţională a jumătate+ de planetă, am fost invitat la un Radio, cam pe la ora prînzului. Dar eu – regreta-mi-aş fiecare clipă de la catedră!
Adevărul e că i se cam urcase la cap acestui Lucian Boia: după ce că a spus că istoria României e un mit, s-a mai şi apucat să scrie asta. Iar cînd să scrie, nici măcar n-a scris în limba română, ci mai mult în franceză! – de parcă i-ar fi fost jenă de limba lui maternă! În plus, e atît de leneş încît, atunci cînd cărţile lui apar în româneşte, nici măcar nu şi le traduce singur.
Istoriceşte vorbind, am convingerea că există mai multe legende decît adevăruri în ceea ce ştim despre Crucea de Piatră sau despre echipa de fotbal Venus – care, cică, ar fi fost sponsorizată din cotizaţia pe care bordelurile o plăteau Poliţiei în anii ’30. Societatea românească din prima parte a secolului trecut nu era una puritană, dar era totuşi una tradiţionalistă.
