Adam Michnik mi se pare a fi exact prototipul omului în faţa căruia comunismul nu avea nici o şansă: omul inteligent, dispus să ţină cu dinţii de normalitatea lui. E genul de bărbat care descumpăneşte orice sistem. Nu vrea să fie erou (deşi, se pare, ar putea fi) şi, de fapt, e mai degrabă circumspect faţă de eroi. Nu urăşte şi nu idolatrizează.
Ce-i frumos în Europa e că fiecare ţară are nu numai partidele pe care le merită, ci şi blondele aferente ce conduc acele partide! Eu, azi, mi-am propus să vă scriu despre una dintre aceste blondine. Cum în context voi aduce vorba despre ceva sondaje recente, trebuie să vă spun că, în pregătirea acestui text, am operat şi eu un sondaj, pe un eşantion absolut nereprezentativ.
Recentele tulburări din Tunisia şi – mai cu seamă – Egipt au avut un efect interesant asupra presei române. Vreme de cîteva zile, în programele televiziunilor de ştiri gîlceava internă – repetitivă şi predictibilă oricum – a făcut cîţiva paşi în spate, lăsînd ceva loc pentru discutarea unor subiecte ale actualităţii internaţionale, inedite.
Puţini dintre românii care, în ultimele trei decenii, şi-au „tras“ pe video propria nuntă ştiu că unul dintre primii lor concetăţeni de viţă plebee, care a avut ocazia de a-i fi filmată cununia, a fost Corneliu Zelea Codreanu, acum peste 80 de ani (cînd el s-a căsătorit cu aleasa lui, Elena Ilinoiu). La fel, puţin se vorbeşte despre ce eforturi a făcut Carol al II-lea pentru a pune mîna pe acest film.
Dintre cei patru regi ai dinastiei române – Carol I-ul, Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai – nici unul nu are legenda proastă a celui de-al treilea. Din varii motive – unele întemeiate, altele bîrfe –, amintirea comună legată de acest rege e dominată de incriminări şi deriziuni.
Cel mai mare pericol pentru România, acum, nu-l reprezintă cocoşismele Franţei (precum greşeala lor de a lega dosarul Schengen de problema romilor!), ci diseminarea, la noi, a unei psihoze cum că românii ar fi obiectul unor „campanii“ şi „discriminări“.
Minune mare ce mi s-a întîmplat! Iată: miercuri, 5 ianuarie a.c., dis-de-dimineaţă, în propriu-mi birou, taman priveam absent în aburul ceaiului pe care-l aveam în faţă… cînd, deodată, şşşvuc!... din chiar acel abur prinse contur mai vechea mea prietenă, djinna! V-am mai descris-o, tot pe-aici.
Adevărul e că, pare-se, polul optimismului la nivel mondial nu se mai află în spaţiul occidental. Conform unei analize a Pew Research Centre, 87% dintre chinezi, 50% dintre brazilieni şi 45% dintre indieni cred că ţările lor merg în direcţia bună – în timp ce 31% dintre britanici, 30% dintre americani şi 26% dintre francezi cred aceasta în ceea ce-i priveşte.
În prag de An Nou – şi de nou deceniu – mă simt pregătit a ataca unul dintre cele mai dificile subiecte despre care am scris vreodată. Din 1998, de cînd colaborez la această revistă, în toate cele 482 de poveşti pe care le-am scris pînă acum, mi-am dorit să vină astă clipă. Şi iată-mă-s abordînd cel mai insondabil mister al istoriei noastre contemporane.
Fata merge uşor pe nisip în calmul dimineţii, conturul tălpilor ei fine rămînînd în urmă-i, ca un regret. Plaja din Rio, la această oră, e mai mult goală (şi aşa are să fie, în scurt timp, şi fata). Indiferentă că-n alte părţi ale lumii acum e iarnă, juna braziliancă se cutremură scurt sub vîntul atlantic cald ce bate dinspre Belo Horizonte – dar îşi revine repede şi îşi dă mai întîi jos jeans-ii tăiaţi sus, de-asupra genunchilor.
Ce ne facem oare atunci cînd sondajele nu mint? Mai nou, îmi doresc fierbinte ca ele să fie pe deplin fantasmagorice – deşi mă tem că nu-s. Mai precis, mă refer la cercetarea CSOP care, recent, ne spunea că 60% dintre românii trăitori azi cred că acea idee numită generic comunism a fost, în sine, o idee bună. Concret, 45% dintre concetăţeni cred că ideea comunistă a fost o idee bună, dar prost aplicată.
Fapt e că am o simpatie constantă faţă de Contele de Monte Cristo. Nu pentru răzbunare în sine, nu pentru candoarea lui iniţială şi nici pentru norocul comorii descoperite la ţanc – ci pentru că Edmond Dantès arată că omul, într-adevăr, adesea e sub vremi, dar (în ciuda a ceea ce scria cronicarul nostru) nu e obligatoriu să rămînă acolo.
De puţină vreme, un personaj anume din vecinătatea noastră a intrat în cel de-al 90-lea an de viaţă, într-o discreţie absolută. S-ar fi vorbit mai mult la o aniversare chiar şi de-ar fi fost vorba despre cea mai obscură vedetă pop a României; mass-media ar fi fost mai atente şi la unchiul de gradul doi al verişoarei de gradul trei al unei starlete de prima mînă.
Pe la anul 1866, un adolescent bălai, cu frunte lată şi ochii mari, elev în Cernăuţi, punea nişte poesii în plic, plus o scrisorică de autorecomandare, şi le trimitea către Pesta, spre un destinatar pe care nu-l întîlnise vreodată. Adolescentul ce trimisese poezele se recomanda Mihail Eminovici – cunoscut mai apoi ca Eminescu, poetul cu majusculă din manuale şi din fotografiile de pe coridoarele şcolilor de azi.
În această săptămînă, onorabile cititor, simt nevoia irepresibilă de a sări în ajutorul unei doamne! Citind cele ce urmează, cred că oricare dintre dvs. ar face la fel. Respectiva este Maria Antoaneta, micuţa vieneză care la 15 anişori s-a căsătorit cu viitorul rege Ludovic al XVI-lea şi ulterior avea să fie regină la Paris taman pe vremea Revoluţiei franceze. Vai, ce nedreptăţită a fost această femeie
Prima dată l-am văzut pe Adrian Păunescu de departe. Era pletos şi rubicond, la nici 40 de ani, animat de o energie stranie, nestăpînită, uneori luciferică şi alteori jucăuşă. Conducea cea mai completă publicaţie a vremii, anima o emisiune la Radio (joia, seara, acolo auzeai şi refrene patriotarde, dar şi Beatles) şi, mai ales, păstorea un cenaclu cu care bătea ţara, printre mări de tineri care-i veneau în cale.
Pe la 1910, Craiova era supranumită „oraşul băncilor“: fiind capitala unei regiuni cu mari latifundiari, exportatori de cereale sau proprietari de mori (precum legendarii Jean Kintescu, Bărbulescu-Drugă ş.a.), găseai aici cîte o filială de bancă la fiecare colţ de stradă mai mare. Politiceşte, oraşul era dominat de takişti (conservatorii lui Take Ionescu). Orice domnişoară/domnişor cu oarecare educaţie ştia ce-i aceea cambie şi ce-i acela scont.ont.
Cu un oarecare regret trebuie să vă spun că rareori m-am plictisit atît de crunt precum mi-a fost dat să mă plictisesc în Senatul României. Nu insinuez că a fost vina (alt)cuiva. Dacă interesează, mai spun că acesta a fost unul dintre motivele pentru care n-am mai candidat în 2008 – şi n-am remuşcarea că ţara ar fi pierdut ceva. Pe rarii senatori care vor citi aceste rînduri îi rog să nu se supere – ci doar să mă înţeleagă (şi să-şi aducă aminte că, prin 2004-2006, nici măcar nu era Intern
Nu văd de ce-aş ascunde că am pasiuni pe care unii dintre distinşii dilematici care sînteţi le-ar putea taxa drept infantile: de exemplu, îmi plac biscuiţii serviţi cu ceai îndulcit! Apoi, îmi place amiaza de vineri, dar nu-mi place amiaza de duminică – un sentiment pe care-l păstrez intact de prin clasa I primară, cînd duminica seara căpătam o figură plouată rău de tot. Şi, în fine, o altă pasiune fără leac: îmi plac benzile desenate.
Un amabil producător al televiziunii VPRO din Olanda m-a contactat în vederea realizării unui documentar despre Nicolae Ceauşescu. Modesta mea contribuţie la proiect urma să fie, desigur, să vorbesc cinci minute despre cel ce ne fu cîrmaci vreme de 24 de ani. Cum respectivul producător a ajuns la mine în urma unor indicii plecate din breasla universitară, profit de ocazie să-i salut pe cei ce m-au recomandat. Nu ştiu cine-ar putea fi ei, drept care cu inima deschisă le mulţumesc pentru imaginea,
Ce bine ar fi dacă oamenii n-ar mai avea nevoie de poliţie, de preşedinţi, de primari, de prefecţi, de legiuitori sau de coafeze! Într-o grădină a Edenului ne-am plimba atunci cu toţii, mînă-n mînă, judecătorul (care n-ar mai fi judecător) şi hoţul (care n-ar mai fi hoţ) ar înălţa aceleaşi rugi, capra & varza & lupul s-ar căra cu rîndul în spate peste punţi, cîrtiţa şi fluturele ar cînta pe-o singură voce imnul glorioasei Naturi, Gabriela Vrînceanu Firea şi Cristian Boureanu ar dănţui înlănţuiţi
Toată povestea aceasta începe, de fapt, de la nişte încăpăţînaţi. Acum 65 de ani, la începuturile comunizării României, nu toţi românii s-au comportat la fel. Unii s-au fofilat: politicieni precum Mihail Ralea, Gheorghe Tătărescu ş.a. au format primul contingent al „tovarăşilor de drum“, autoamăgindu-se că vor întîrzia astfel proliferarea marionetelor lui Stalin. Savanţi precum C.I. Parhon, Traian Săvulescu ş.a. au căzut pe spate în faţa „miracolelor progresiste“ ale ştiinţei sovietice, pe care
A fi vedetă – şi mai ales una TV – în România este o profesie în sine. Una care nu necesită şcoli, diplome sau vreun talent anume. (E drept că presupune uneori anumite înclinaţii, dar, din pudoare, nu voi lua în discuţie unghiurile respective.) A fi vedetă este, pentru multe şi mulţi, încununarea firii şi apogeul fiinţei. Mai există, desigur, anumiţi recalcitranţi, care strîmbă din nas şi spun că s-au sastisit de atîtea, citez, panarame.
De cîte ori am ajuns, în anii din urmă, în republici din spaţiul fostei URSS, o creatură anume s-a ţinut scai de mine, prin orice cameră de hotel mi-a fost dat să intru. Cînd tăceam eu, vorbea ea. Cînd mă băgam în pat, venea după mine. Pe scurt: ori de cîte ori, serile, pipăiam telecomanda, rămîneam finalmente captat de o emisie anume, a cărei limbă n-o înţelegeam ioc, dar care avea un ce foarte captivant.
Într-o fraternitate cum n-au mai trăit în ultimul deceniu, două state latine ale Uniunii Europene au suferit recent o comună înfrîngere în raport cu spiritul european: Franţa i-a expulzat „voluntar“ pe ţigani (într-atît de „voluntar“ încît aceştia se jură că nu fură şi că părăsirea Hexagonului ar fi fost ultima lor dorinţă), iar România i-a primit voluntară ea însăşi, ştiind prea bine că-i o chestiune de săptămîni pînă ce aceşti proaspeţi repatriaţi vor ţinti iarăşi spre noi orizonturi.
Recent, în competiţie cu veşti ce ne asaltau – caniculă, bebeluşi, taxe, incendii etc. –, o ştire anume s-a prelins liniştită prin subsolul ecranelor TV: pe 20 august s-a stins din viaţă Gheorghe Apostol, ilegalist al PCR, activist al mişcării sindicale după 1944, apoi chiar lider pro forma al partidului (’54-’55, cu complicitatea deplină a lui Gheorghiu-Dej, al cărui vasal politic a fost în spirit şi-n faptă), iar mai apoi exilat de către N. Ceauşescu ca ambasador prin America latină (’77-’88)
E clar că ancheta autorităţilor nu va găsi nici un vinovat – poate, cu excepţia asistentei de gardă (vorba vine, gardă!), dar care şi ea va scăpa uşor din moment ce a fost tocmai atunci victima impulsului atît de uman al mersului la toaletă. După cercetări îndelungate, iată concluzia la care a ajuns echipa mea de investigatori, care a muncit zi şi noapte (şi mai ales noaptea, la lumina becurilor – vedeţi cum de se leagă totul?): vina capitală pentru incendiul de la Maternitatea Giuleşti o
O întrebare pe care ar trebui, cred, să ne-o punem mai serios este aceea dacă, realmente, noi avem o cultură a mării şi un sentiment aferent în raport cu aparenta nemărginire albastră din sud-estul ţării.
Probabil că unii dintre noi au o plăcere anume în a merge în cerc. Sau poate că nu-i vorba de plăcere, ci de neştiinţă: neînvăţînd nimic din trecut (din moment ce au convingerea că lumea a început odată cu ei), respectivii repetă greşelile predecesorilor şi, neavînd habar, tot ce le rămîne este să-şi blesteme presupusul ghinion.
De la o vreme aud des, în stînga şi-n dreapta, că ne-am afla într-un moment al istoriei noastre comparabil cu lunile prerevoluţionare ale lui 1989. Ideea nu pleacă din mediul celor intraţi în sevraj după bostanul prăjit de pe stadioane şi nici dinspre frizerii care-ţi fac conversaţie în schimbul unui şperţ. Această aserţiune – axiomă, spun unii – pleacă de la analişti ai tainelor societăţii, de la comentatori ai străfundului nostru psihologic.
Deshumarea pripită a soţilor Ceauşescu – reparată printr-o reînhumare tot grăbită – a pus naţia pe jar şi a dat naştere unui teribil taifun mediatic în paharul de şampanie ieftină ce însoţeşte obişnuita noastră beţie de cuvinte. Văd aici o victorie a deshumatului: la peste 20 de ani de la moartea-i, N. Ceauşescu a dat iarăşi breaking news televiziunilor şi a blocat, în ţară, orice altă dezbatere.
Anul acesta se împlinesc 130 de ani de la instituirea relaţiilor diplomatice dintre România şi SUA. Nici nu ştiu cum să-i spun acestei cifre: nu e nici foarte rotundă, dar nici pătrată nu-i. În 1880, cînd domnitorul Carol I-ul a trimis scrisoare la Washington, notificîndu-le independenţa României, nimeni nu ar fi putut bănui ce aprige convulsii vor cunoaşte relaţiile noastre cu Statele.
Borşul roşu de viţel, în ce limbă oare se consumă el? Pariez că nu aceasta-i întrebarea care vă macină timpul peste zi sau care vă amînă somnul noaptea. Şi nu mă aştept ca decriptorii de mituri – de la Raul Girardet la Lucian Boia – să-mi fure ideea şi să scrie o carte pe acest subiect.
Cine-i Kotovski? Un fost revoluţionar bolşevic, mort de tînăr din cauză că el a luat comunismul într-atît de în serios încît (şi ce vă spun acum nu veţi găsi în Sovieţkaia enţiklopedia) ajunsese să considere soţiile tovarăşilor săi drept un fel de bunuri comune – motiv pentru care a şi fost asasinat de unul dintre soţii la a căror încornorare participa cu fervoare proletară.
Mai pardon, stimabililor! Indiferent de cît aţi ricana voi, Dan Diaconescu a fost modelul de succes în vizualul românesc al ultimului deceniu. Dacă ultimii ani ’90 au fost, la noi, marcaţi de Pro TV – seriale noi, culori multe, show americănesc etc. –, anii de după 2000 au fost anii OTV-ului.
Cel despre care vorbesc aici piere văzînd cu ochii, de la o zi la alta. De unde ne obişnuisem ca el să fie acolo, în România profundă, vom constata într-o zi că nu mai este şi că nu ştim cînd s-a dus. În fiecare rid al trunchiului său se afla încastrat cîte un fragment benign şi minor al istoriei noastre naţionale – dar aceasta nu-l absolvă de la extincţie.
Cu ani în urmă, în chiar aceste pagini, am fost relativ dur cu principele Radu de Hohenzollern-Veringen, din motive pe care nu ţin să le mai reiau (cine-i curios, să consulte colecţia; cine nu – nu; şi unora şi altora nu le cer decît să-mi acorde prezumţia de sinceritate, atunci ca şi acum). Numai că eu vorbeam acolo de un om, totuşi, decent şi care are datele bunului- simţ (inclusiv cel al ridicolului).
În ciuda aparenţelor – care nu le sînt întotdeauna favorabile – românii nu-s un popor uşor de condus. Chiar dacă îndeobşte ei se mulţumesc cu puţin, atunci cînd e vorba despre conducătorii lor, românii mai cu seamă mîrîie şi sînt (deseori pe bună dreptate) de-a dreptul cusurgii.
Potrivit unei legende cu o foarte posibilă corespondenţă în realitateTito (liderul Iugoslaviei şi al partidului comunist de acolo) i-a scris un scurt mesaj lui Stalin: Dragă tovarăşe Stalin, vă rog încetaţi a mai trimite oameni cu sarcina de-a mă ucide. Deja am prins cinci pînă acum. Dacă nu veţi da curs rugăminţii mele, o să trimit şi eu unul la Moscova, la dvs. – şi nu va trebui să mai trimit un al doilea.
Şi nu mică mi-a fost mirarea, mai alaltăieri, cînd am văzut nu una, nu două, ci cel puţin patru pîlcuri de nuntaşi care, cu mireasa & ginerică în frunte, s-au adunat sub statuia lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului, pentru poza rituală. Dacă auzul nu mi-a jucat feste, unii gavareau pa ruski.
Ce legătură are protecţia consumatorului cu geopolitica? – s-ar putea întreba cineva de bună-credinţă. Respectivul ar face bine să urmărească, relaxat, susurul rubiniu al vinului din Republica Moldova. Despre ce-i vorba: pe termen mediu, acest stat – în vederea realei sale suveranităţi faţă de Rusia – trebuie să-şi limiteze dependenţa faţă de Moscova în privinţa cîtorva indicatori: cum ar fi exportul de vin şi importul de gaze naturale.
Paradoxal sau nu, şoseaua de pe teritoriul Republicii Moldova este ceva mai bună decît şoseaua de pe teritoriul românesc al Uniunii Europene! De-o parte şi de alta – nuci, brazi, pe alocuri plantaţii de vii şi, din loc în loc, pîlcuri de mesteceni. Nu vezi gunoaie aruncate.
Nu mulţi dintre noi îşi mai aduc aminte cum a început totul, acum 20 de ani: de la un miting al partidului numit PNŢCD, în acel moment far al opoziţiei române, care avea doi lideri de calibru – legendarul Corneliu Coposu şi prea des trecutul cu vederea Ion Raţiu (cred, unul dintre puţinii oameni realmente normali în România acelei vremi!). Dar nici măcar aceşti doi capi ai aceluiaşi partid nu se înţelegeau între ei.
Impresionantă solidaritatea de care mulţi români au dat dovadă după tragicul accident de la Smolensk şi moartea preşedintelui Kaczynski ş.cl. Să ne înţelegem: nu solidaritate între noi, românii, ci mai curînd solidaritatea fiecăruia dintre noi cu greu şi des încercatul popor polonez vecin şi prieten – şi chiar şi frate, după unele opinii exprimate recent.
Presimt: păli-vor de ruşine industriile, rugini-vor băncile, prăbuşi-se-vor pieţele imobiliare: pentru că tot războiul rămîne cea mai profitabilă investiţie! Din acest punct de vedere, istoria pare a merge în cerc – după cum se va vedea mai jos.
În chiar aceste zile se fac fix trei ani de zile de cînd poveştile (445, cu aceasta) nu s-au mai suprapus aici. Timp în care, printre altele, m-am gîndit la ce spunea învăţătoarea mea din şcoala generală – şi iată, îţi destăinui şi ţie, cititorule: anume că se prea poate – spunea doamna – ca I. L. Caragiale, pe cînd mergea odată cu trenul de la Ploieşti la Bucureşti, chiar să fi întîlnit în vagon un june răsfăţat care să-l fi inspirat în crearea personajului „dl Goe“.
Am două motive pentru care-i sînt recunoscător lui Marx. Primul este acela că, deşi am devenit licean şi student într-o Românie pe deplin socialistă, nu m-am intersectat cu scrierile marxiste deloc.
Ucraina a avut de ales – în turul doi al alegerilor prezidenţiale, din 7 februarie a.c. – între doi candidaţi în egală măsură problematici. În colţul albastru, un domn tuns ca un apparatcik, încercînd să pară gingaş (tocmai pentru că avea la activ cîteva scandaluri de tinereţe, unul legat de un viol), care vorbea prost limba ucraineană şi care şi-a camuflat, pe cît posibil, susţinerea din partea Rusiei. În colţul galben, o doamnă coafată inimitabil, dorind să pară „bărbată“ (vezi naţionalismul n
La români, bărbatul cu însărcinarea de auspex (sau de augur, ulterior) era îndeobşte un personaj foarte ocupat: el trebuia să urmărească zborul & cîntecul păsărilor, să vadă ce şi cum mănîncă ele şi, nu în ultimul rînd, trebuia să studieze minuţios măruntaiele zburătoarelor – şi, din toate acestea, să intuiască ferm viitorul cetăţii.
