Fata în topless de pe plaja din Rio

Fata merge uşor pe nisip în calmul dimineţii, conturul tălpilor ei fine rămînînd în urmă-i, ca un regret. Plaja din Rio, la această oră, e mai mult goală (şi aşa are să fie, în scurt timp, şi fata). Indiferentă că-n alte părţi ale lumii acum e iarnă, juna braziliancă se cutremură scurt sub vîntul atlantic cald ce bate dinspre Belo Horizonte – dar îşi revine repede şi, făcînd în ciudă tuturor zăpezilor & gerurilor de pe mapamond, puştoaica sprîncenată îşi dă mai întîi jos (coborîndu-i pe coapsele-i lungi, strînse într-un bikini minuscul) jeans-ii tăiaţi sus, de-asupra genunchilor. Apoi, cu lentoare de felină ce-şi face toaleta, tînăra dă jos şi tricoul alb şi uşor cam larg – tricou sub care ea nu poartă sutien de plajă. Şi nici n-a purtat vreodată în această vară, drept care pe pieptu-i obraznic şi fierbinte lumina ciocolatie a soarelui din Rio se lipeşte ca o... 

Stop! Gata! Time out! Aici rup povestea catifelată şi promiţătoare a fetei de pe plajă (cei ce vor continuarea să mă urmărească pînă la final), pentru că vreau să vă descriu şi contextul. La începutul anilor ’90, Brazilia – federaţia ce ocupă 47% din suprafaţa Americii de Sud – părea a fi în letargie, incapabilă să iasă din marasmul unei dictaturi militare de două decenii. O Constituţie democratică a fost adoptată în 1988, iar în 1989 a fost ales un preşedinte ce avea să fie destituit trei ani mai tîrziu, pe fondul unui uriaş haos economico-politic. Altfel spus, Brazilia părea condamnată la tradiţionala ei înapoiere, părea sortită să fie mereu în urma Argentinei şi Mexicului, în privinţa influenţei pe continent şi, mai ales, părea blestemată să se identifice la infinit cu clişeele despre ea însăşi: băieţei săraci ajunşi geniali fotbalişti, după ce-şi călesc gleznele pe nisipuri, palmieri, Amazon, plaje, infracţionalitate şi prostituţie cît cuprinde, plus o înaltă (şi aparent inutilă) statuie a lui Christos, lîngă plaja din Rio de Janeiro. Ca fapt divers, să reţinem că la alegerile prezidenţiale din 1989 candidase şi un oarecare Luiz Ignacio Lula Da Silva, ex-uvrier într-o oţelărie, sindicalist şi preşedinte al unui Partid Muncitoresc. Nimeni nu i-a dat vreo şansă – drept care Da Silva va mai pierde alte două alegeri similare, în 1994 şi 1998. 

Şi iată-ne azi. Recent, Lula Da Silva şi-a terminat în triumf cele două mandate de preşedinte (2002-2010), iar impactul său asupra societăţii şi politicii braziliene e aşa de mare încît succesoarea desemnată de el – Dilma Rousseff (descendentă, pare-se, a unor imigranţi bulgari) – a cîştigat lejer (deşi în al doilea tur) alegerile din acest an. Cvasi-deceniul lui Da Silva a făcut din Brazilia o revelaţie a puterilor emergente. În 2002, inflaţia în Brazilia era de 12% şi creştea; acum e de 4 procente. În ultimii ani, exporturile ţării au crescut cu 400%, iar investiţiile federale în nou-descoperitele rezerve de petrol au fost îndeajuns de inspirate încît statul brazilian să aibă un profit, cîtă vreme preţul petrolului e peste 35 de dolari/baril (acum e aproape triplu). În acest deceniu, cca 20 de milioane de brazilieni (ceva comparabil cu populaţia României!) au fost „ridicate“ de sub pragul sărăciei şi, cu toate inegalităţile inerente unei populaţii de aproape 195 de milioane, Brazilia cunoaşte cea mai notabilă dezvoltare a clasei de mijloc. Învăţămîntul a fost restructurat la toate nivelurile, cu rezultate. Industria imobiliară e în expansiune, investiţiile străine s-au împins una pe alta, statul achiziţionează tehnologie de vîrf pentru platforme marine de extracţie petrolieră şi, cu sau fără criză mondială, Brazilia rămîne de zece ani cu un PIB în creştere (experţii estimează un plus de 4,5 şi pentru 2011). În ceea ce-l priveşte, Da Silva a devenit vedeta politică a continentului său şi unul dintre cei mai respectaţi lideri mondiali. Întîmplător sau nu, Da Silva a fost primul preşedinte latino-american pe care Barack Obama l-a primit în 2009 în Biroul Oval – deşi politica externă a Braziliei este azi cu mult mai nuanţată (şi uneori intrigantă) decît s-ar bănui: Da Silva se îmbrăţişează cu Obama, dar şi cu venezueleanul anti-yankeu Hugo Chavez; el se bate pe umeri cu Angela Merkel, dar şi cu iranianul Ahmadinejad. Ce va face mai departe dna Rousseff nu ne interesează aici; dar ce-a făcut Da Silva în ultimii ani rămîne o reuşită istorică. 

Acestea fiind spuse, ne întoarcem la puştoaica noastră de pe plaja din Rio. Imaginaţi-v-o deci (nudă sau nu) cum chiar în acest moment scoate ca din aer un iPhone şi trimite către noi următorul e-mail: Dragi prieteni români, aveţi grijă ce vă doriţi de la Moş Crăciun: ori o fată ce face topless pe-o plajă la n-şpe mii de kilometri de voi, ori un preşedinte care să-şi facă bine treaba la el acasă!

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.