Franţa - România, ping-pong (nu numai) cu ţiganii

Publicat în Dilema Veche nr. 343 din 9 - 15 septembrie 2010
Cum fu la Salonul de carte de la Paris jpeg

Într-o fraternitate cum n-au mai trăit în ultimul deceniu, două state latine ale Uniunii Europene au suferit recent o comună înfrîngere în raport cu spiritul european: Franţa i-a expulzat „voluntar“ pe ţigani (într-atît de „voluntar“ încît aceştia se jură că nu fură şi că părăsirea Hexagonului ar fi fost ultima lor dorinţă), iar România i-a primit voluntară ea însăşi, ştiind prea bine că-i o chestiune de săptămîni pînă ce aceşti proaspeţi repatriaţi vor ţinti iarăşi spre noi orizonturi. Dincolo de kitsch-ul evident al bairamurilor cu iz monden difuzate de televiziunile româneşti – cu lanţuri de aur, regi, împăraţi, coroane, pirande şi munţi de carne friptă –, dincolo de telenovelele care şi-au făcut subiect din inimile & dramoletele gitane autohtone, voi spune totuşi că ţiganii/romii din România au fost, în opinia mea, etnia care a pierdut cel mai mult de pe urmă căderii regimului comunist. Ştiu că acest lucru nu este întotdeauna vizibil sau credibil; ştiu că alţii vor replica imediat că, după Ceauşescu, ţiganii şi-au recîştigat libertatea şi salbele de aur. Şi totuşi, în opinia mea aceştia au pierdut mult din aparenta egalitate de atunci. Comunismul românesc îi scosese pînă şi din statistici, amestecîndu-i de-a valma printre „români, maghiari, germani şi celelalte naţionalităţi“. Astăzi etnia lor este oficial recunoscută şi tacit discriminată. Un muncitor necalificat de etnie romă are, probabil, a zecea parte din şansele unui muncitor necalificat de etnie română de a fi angajat cu forme legale la un patron.

Revin la ţările în discuţie aici. Din fericire, ambasadorii celor două state – francezul Henri Paul la Bucureşti, românul Bogdan Mazuru la Paris – sînt doi excelenţi diplomaţi. Mă consider privilegiat că am lucrat cu ei. Dar am avut şi privilegiul – nedorit – de a fi martor direct al unei disensiuni consumate ceva mai sus de cei doi actuali ambasadori: la finalul lui 2007, Franţa ne-a cerut un mic favor, amical. Nu l-a primit; şi, de-atunci, relaţia Băsescu – Sarkozy e departe de ce-ar putea să fie. Poate voi reveni altădată asupra episodului.

Deşi s-au înţeles – aparent – în privinţa ţiganilor, între România şi Franţa există azi un malentendu de fond, bazat pe clişee. România face – cred – o confuzie închipuindu-şi că reacţia Franţei în problema ţiganilor este total similară cu cea a Italiei (ţară cu care noi am mai avut în ultimii ani fricţiuni, pe marginea aceluiaşi subiect). Aşa să fie? Nu cred. Italia are tensiuni Nord-Sud care în Franţa nu există. Iar Franţa are un sentiment al statului-naţiune (l’état nation) pe care Italia nu-l are. Punctul comun este altul: în Franţa, ca şi în Italia, problema ţiganilor veniţi dinspre Est e transformată repede în subiect de politică internă şi e exploatat în consecinţă. Nu mai contează nici litera şi nici spiritul cvasi-Constituţiei Europene. Contează doar ce spunem – la Roma sau la Paris – alegătorilor noştri. În cazul Parisului, expulzarea ţiganilor nu are nimic – mais rien! – de-a face cu tradiţia franceză. Dl Pierre Lellouche, actualul ministru secretar de stat francez pentru probleme europene, născut la Tunis (Tunisia), avocat de profesie, ajuns membru al UMP şi deputat de Paris, s-a înţeles foarte bine cu autorităţile române în privinţa expulzărilor/repatrierilor (spuneţi-le cum vreţi). Mulţi români oricum cred că ţiganii nu pot fi integraţi modernităţii. Acum, culmea, gestul dlui Lellouche tot asta pare a spune: respectivii ţigani par neintegrabili în ţesutul francez – drept care-i expulzăm acolo unde ei oricum nu-s integraţi, dar măcar se cheamă că-s acasă. Drept care cred că Asterix, Voltaire şi Camus l-ar cam fi tras de urechi pe onor dl ministru secrétaire d’État.

În raport cu Bucureştiul, ce nu pricepe Parisul este că românilor – în majoritatea lor – le pasă de ţigani exact cît le pasă şi francezilor. În Estul Europei, etnia a fost mereu (în ultimii 200 de ani) mai importantă decît cetăţenia. Etnicii români sau etnicii maghiari din România sînt concetăţeni cu ţiganii – dar asta nu-i face şi solidari (vezi reacţia mai curînd caricaturizantă a presei bucureştene la acest eveniment). Şi iată că, paradoxal, Franţa – victimă ea însăşi a acelei l’embarras des richesses despre care vorbea abatele Allainval acum 250 de ani – se comportă azi la fel: etnia devine la Paris mai importantă decît cetăţenia (europeană). Nişte români (şi bulgari) cu acte comunitare sînt urcaţi în avion şi gata. Au revoir, les copains! – cum ar spune francezii; Pa şi pusi! – cum ar spune românii. Precedentul e creat – şi el nu anunţă nimic bun pentru uniunea/unitatea europeană. Nici pentru libertatea, egalitatea & fraternitatea generice, despre care altfel ne place să vorbim atît de mult.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.

958 8 Lorin Niculae jpg
Zece școli de arhitectură pentru satele românești
Este deci momentul să înțelegem și, eventual, chiar să redescoperim și noi valoarea satului pentru arhitectura românească și să acționăm în consecință.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și feminități
Sigur, era și un mod de confirmare a feminității. Feminitate nu tocmai celebrată în perioada de atunci. Sloganul „femeia la cratiță”, care ne scoate din sărite în ziua de azi, era, pe atunci, în general, realitate. Excepțiile erau puține și rămîneau strict excepții.
p 20 WC jpg
Merită Joe Biden împărtăşania?
Dezbaterea în cauză a putut stîrni, iată, o reflecţie creştină cu multe dimensiuni: raport între credinţă şi laicitate, conştiinţă şi libertate a persoanei credincioase, stil de comunicare a tematicii creştine între dictat normativ şi călăuzire a credinciosului în drumul lui spiritual şi etic.
Nicolaos Tzafouris   Christ de Pitié   PDUT1974   Musée des Beaux Arts de la ville de Paris jpg
Corp păgîn și trup creștin
Prin arhitectura lucrării și derularea stilistic impecabilă a fiecărui capitol component, Marius Lazurca lucrează simultan cu izvoare antice și exegeze moderne, pentru a documenta continuitățile, asimilările, sintezele și rupturile produse în primele veacuri după Hristos.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Să forțezi o femeie să nască și apoi să crească acel copil este o formă de sclavie. Nașterea forțată nu poate fi numită drept la viață”
Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“

HIstoria.ro

image
Prea multe crize pentru o singură planetă
Luna în care vin scadenţele nu e niciodată plăcută, dar, când toate notele de plată se strâng în aceeași zi, ea este greu de depășit. Și ziua aceea pare să fi sosit, la nivel mondial.
image
Una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie, în Historia de august
Născut în vara anului 1943, mitul despre bătălia de la Prohorovka a rezistat timp de mai multe decenii, deoarece sovieticii au avut toate motivele să preamărească și să se laude cu victoriile obţinute.
image
Cum a ajuns Vlad Țepeș ostatic la Înalta Poartă
Pacea semnată în 1444 între unguri și turci îl prevedea și pe Vlad al II-lea Dracul.