Franţa - România, ping-pong (nu numai) cu ţiganii
Într-o fraternitate cum n-au mai trăit în ultimul deceniu, două state latine ale Uniunii Europene au suferit recent o comună înfrîngere în raport cu spiritul european: Franţa i-a expulzat „voluntar“ pe ţigani (într-atît de „voluntar“ încît aceştia se jură că nu fură şi că părăsirea Hexagonului ar fi fost ultima lor dorinţă), iar România i-a primit voluntară ea însăşi, ştiind prea bine că-i o chestiune de săptămîni pînă ce aceşti proaspeţi repatriaţi vor ţinti iarăşi spre noi orizonturi. Dincolo de kitsch-ul evident al bairamurilor cu iz monden difuzate de televiziunile româneşti – cu lanţuri de aur, regi, împăraţi, coroane, pirande şi munţi de carne friptă –, dincolo de telenovelele care şi-au făcut subiect din inimile & dramoletele gitane autohtone, voi spune totuşi că ţiganii/romii din România au fost, în opinia mea, etnia care a pierdut cel mai mult de pe urmă căderii regimului comunist. Ştiu că acest lucru nu este întotdeauna vizibil sau credibil; ştiu că alţii vor replica imediat că, după Ceauşescu, ţiganii şi-au recîştigat libertatea şi salbele de aur. Şi totuşi, în opinia mea aceştia au pierdut mult din aparenta egalitate de atunci. Comunismul românesc îi scosese pînă şi din statistici, amestecîndu-i de-a valma printre „români, maghiari, germani şi celelalte naţionalităţi“. Astăzi etnia lor este oficial recunoscută şi tacit discriminată. Un muncitor necalificat de etnie romă are, probabil, a zecea parte din şansele unui muncitor necalificat de etnie română de a fi angajat cu forme legale la un patron.
Revin la ţările în discuţie aici. Din fericire, ambasadorii celor două state – francezul Henri Paul la Bucureşti, românul Bogdan Mazuru la Paris – sînt doi excelenţi diplomaţi. Mă consider privilegiat că am lucrat cu ei. Dar am avut şi privilegiul – nedorit – de a fi martor direct al unei disensiuni consumate ceva mai sus de cei doi actuali ambasadori: la finalul lui 2007, Franţa ne-a cerut un mic favor, amical. Nu l-a primit; şi, de-atunci, relaţia Băsescu – Sarkozy e departe de ce-ar putea să fie. Poate voi reveni altădată asupra episodului.
Deşi s-au înţeles – aparent – în privinţa ţiganilor, între România şi Franţa există azi un malentendu de fond, bazat pe clişee. România face – cred – o confuzie închipuindu-şi că reacţia Franţei în problema ţiganilor este total similară cu cea a Italiei (ţară cu care noi am mai avut în ultimii ani fricţiuni, pe marginea aceluiaşi subiect). Aşa să fie? Nu cred. Italia are tensiuni Nord-Sud care în Franţa nu există. Iar Franţa are un sentiment al statului-naţiune (l’état nation) pe care Italia nu-l are. Punctul comun este altul: în Franţa, ca şi în Italia, problema ţiganilor veniţi dinspre Est e transformată repede în subiect de politică internă şi e exploatat în consecinţă. Nu mai contează nici litera şi nici spiritul cvasi-Constituţiei Europene. Contează doar ce spunem – la Roma sau la Paris – alegătorilor noştri. În cazul Parisului, expulzarea ţiganilor nu are nimic – mais rien! – de-a face cu tradiţia franceză. Dl Pierre Lellouche, actualul ministru secretar de stat francez pentru probleme europene, născut la Tunis (Tunisia), avocat de profesie, ajuns membru al UMP şi deputat de Paris, s-a înţeles foarte bine cu autorităţile române în privinţa expulzărilor/repatrierilor (spuneţi-le cum vreţi). Mulţi români oricum cred că ţiganii nu pot fi integraţi modernităţii. Acum, culmea, gestul dlui Lellouche tot asta pare a spune: respectivii ţigani par neintegrabili în ţesutul francez – drept care-i expulzăm acolo unde ei oricum nu-s integraţi, dar măcar se cheamă că-s acasă. Drept care cred că Asterix, Voltaire şi Camus l-ar cam fi tras de urechi pe onor dl ministru secrétaire d’État.
În raport cu Bucureştiul, ce nu pricepe Parisul este că românilor – în majoritatea lor – le pasă de ţigani exact cît le pasă şi francezilor. În Estul Europei, etnia a fost mereu (în ultimii 200 de ani) mai importantă decît cetăţenia. Etnicii români sau etnicii maghiari din România sînt concetăţeni cu ţiganii – dar asta nu-i face şi solidari (vezi reacţia mai curînd caricaturizantă a presei bucureştene la acest eveniment). Şi iată că, paradoxal, Franţa – victimă ea însăşi a acelei l’embarras des richesses despre care vorbea abatele Allainval acum 250 de ani – se comportă azi la fel: etnia devine la Paris mai importantă decît cetăţenia (europeană). Nişte români (şi bulgari) cu acte comunitare sînt urcaţi în avion şi gata. Au revoir, les copains! – cum ar spune francezii; Pa şi pusi! – cum ar spune românii. Precedentul e creat – şi el nu anunţă nimic bun pentru uniunea/unitatea europeană. Nici pentru libertatea, egalitatea & fraternitatea generice, despre care altfel ne place să vorbim atît de mult.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.
