Moartea unui simbol al umbrei româneşti

Cel despre care vorbesc aici piere văzînd cu ochii, de la o zi la alta. De unde ne obişnuisem ca el să fie acolo, în România profundă, vom constata într-o zi că nu mai este şi că nu ştim cînd s-a dus. În fiecare rid al trunchiului său se afla încastrat cîte un fragment benign şi minor al istoriei noastre naţionale – dar aceasta nu-l absolvă de la extincţie. Pe nesimţite, prinşi în vîltoarea eminamente citadină a vieţii-ne, nu băgăm de seamă că acest simbol al trecutului nostru patriarhal dispare cu discreţie, lăsînd în urmă mormane de cenuşă pe care, în final, le plimbă vîntul şi le înghite pămîntul. Ce citiţi aici poate fi o elegie dedicată cui v-aţi aştepta cel mai puţin – pentru că vreau să scriu astăzi despre pomul numit dud. 

Acei oameni ce dau nume latineşti la tot ce răsare verzui sub soare – botaniştii, adică – l-au clasificat sumar ca fiind un „arbore roditor din familia moraceelor, cu frunze asimetric lobare şi cu fructe mici, dulci şi zemoase de culoare albă sau negru-roşietice“. Probabil că aceste detalii le veţi uita imediat după ce veţi da pagina. Dar ce nu veţi uita (şi ceea ce cu toţii ne vom aduce aminte într-un tîrziu, cu o oarecare surpriză) va fi că fiecăruia dintre noi i-a ieşit vreodată în calea privirii. Dudul este (sau mai curînd era) pomul rural prin excelenţă. Reper inconturnabil al satului românesc de cîmpie, dudul a fost multă vreme arborele care umbrea porţile dinspre uliţă ale gospodăriilor, care ţinea apa fîntînilor la răcoare sau care servea de acoperiş frunzos curţilor de păsări din fundul ogrăzilor. În largul cîmpiei, dudul a fost un excelent reper vizual: longeviv şi nepretenţios, capabil să atingă, cu coroana-i rotată, înălţimi notabile, dudul era tocmai potrivit pentru a demarca proprietăţi funciare. Moşiile ţărăneşti îl cuprindeau aproape cu obligativitate pentru că, spre deosebire de nuc – sub care, cu cît este mai mare, cu atît nu mai creşte nimic –, sub dud, dacă e suficient de înalt, sporeşte orice: strugurii sau grînele se coc deopotrivă. Cu numele ajuns la noi din limba turcă (dut) şi nu din latină (morus alba sau morus nigra, după culoarea fructelor), mult mai prezent în folclorul lăutăresc – haiducii îşi ascundeau parte din comori în scorburele lor, iar majoritatea hanurilor de altădată aveau în curte, într-un colţ, arbori de acest soi –, dudul este aproape absent din literatura română cultă (nici măcar Marin Preda nu pune vreunul la marginea poienii lui Iocan!), unde predomină teiul, mărul sau cireşul. 

Amplu ancorat în matricea telurică a peisajelor de la ţară, dudul este un arbore căruia nu-i prieşte şi care nu rimează nicidecum cu asfaltul. Prins în bitum, pe o stradă de oraş, dudul se comportă bezmetic: rădăcinile lui noduroase vor sparge constrîngerea de smoală, fructele lui zemoase (mai ales cele negre) vor murdări totul în jur şi, cel mai adesea, se va umple de omizi. Un poet urban care se respectă nu-i va da întîlnire iubitei sub dud, ci sub tei sau sub castan, bineînţeles. 

Comunismul a fost duplicitar pînă şi faţă de dud. În anii ’50, a început prin a tăia şi pune pe foc duzii bătrîni şi imenşi dintre moşiile ţăranilor, atunci cînd s-a colectivizat pămîntul (dudul stătea invariabil în calea tractoarelor sovietice, grăbite să are de-a valma). Ulterior, prin anii ’60-’70, tot regimul trecut a revigorat dintr-odată plantarea duzilor – încurajînd fermele, şcolile şi chiar femeile casnice să treacă la cultura, pe paturi de lemn, a unor viermi inestetici care hăpăiau toată ziua frunze de dud şi care, la un moment dat, se transformau în nişte coconi (gogoşi) înveliţi în borangic. Au fost plantaţi duzi tineri pînă şi pe marginea arterelor naţionale – astfel încît aproape fiecare şosea de la noi ar fi urmat să devină, într-un fel, un drum al mătăsii. Dar n-a ţinut. Cum s-ar spune, n-a fost să fie! 

În fine, să mai zic că, în gastronomia populară, dudul era marca cea mai umilă: mai cu seamă familiile nevoiaşe mîncau mămăligă cu dude, iar rachiul de dude era ultimul pe lista extazurilor licoroase – cu mult sub ţuica de prune, sub rachiul de caise, pere, mere sau comină şi chiar sub ţuica de corcoduşe, dacă aşa ceva se poate imagina. Desigur, nu peste multă vreme se va găsi vreun nutriţionist care să ne spună că mămăliga cu dude era, de fapt, o excelentă cină bio. Dar atunci va fi prea tîrziu şi nu ne va mai rămîne decît să apelăm la G2 – adică vom importa porumb din SUA şi dude din China.

Duzii României dispar, aşadar, unul cîte unul. Fiecare epocă are la noi, pesemne, arborii & coroanele sale. Duzii dispar, dar ceva viermi tot ne rămîn deasupra capului – tot dintre cei hăpăitori, tot inestetici, tot furnizori de gogoşi, însă, ce surpriză!, fără nimic de mătase. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. Scrie pe blogul Geopolitikon.