Cel mai neiubit dintre pămînteni?
De puţină vreme, un personaj anume din vecinătatea noastră a intrat în cel de-al 90-lea an de viaţă, într-o discreţie absolută. S-ar fi vorbit mai mult la o aniversare chiar şi de-ar fi fost vorba despre cea mai obscură vedetă pop a României; mass-media ar fi fost mai atente şi la unchiul de gradul doi al verişoarei de gradul trei al unei starlete de prima mînă. Dar nu: în cazul despre care scriu a fost o stranie tăcere, ca şi cum am avea dubii că acest om există cu adevărat – deşi el trăieşte, din toamna lui 1921 şi pînă în prezent, şi deşi e omul care adună sub tîmplele-i ridate şi în ochii-i blînzi cîteva lungi şi întortocheate capitole de istorie naţională, pe care le-a trăit sur le vif. Acest om e Regele Mihai.
Moştenind ţinuta zveltă a tatălui şi bunicului său (regii Carol al II-lea, respectiv Ferdinand) şi firea introvertită a mamei sale (regina Elena, fiică a regelui Constantin al Greciei), Mihai parc-ar fi fost cel mai neiubit dintre pămînteni. În iunie 1928, cînd mariajul părinţilor săi a fost anulat, fiul Mihai a rămas în România, iar mama sa a fost „elegant“ forţată să ia drumul Italiei. De-a lungul anilor ’30, relaţiile dintre tată şi fiu au fost încordate, şi aşa au rămas, deşi Carol al II-lea a ţinut, în felul lui, la copil. Mai apoi, după 1940, regina-mamă Elena s-a întors acasă, dar Mihai a rămas, ca depozitar al prerogativelor regale, în „grija“ noului Conducător al statului: generalul (mai apoi mareşalul, din august ’41) Ion Antonescu. Între Regele Mihai şi Conducătorul Antonescu a fost o reciprocă neîncredere şi suspiciune. Deşi mareşalul rîdea greu, probabil că s-ar fi distrat cu zgomot dacă cineva i-ar fi spus că într-o zi el va fi arestat din ordinul băietanului bălai şi taciturn; or, exact aceasta s-a întîmplat pe 23 August ’44 – dată care încă-i mai împarte pe români, în mod nejustificat, în tabere opuse.
Detractorii lui Mihai (specie care de-atunci n-a fost niciodată în pericol de extincţie) spun că episodul din 23 August ar fi deschis calea comunizării României – o aserţiune nedreaptă, răuvoitoare şi ineptă. Este halucinant cum nostalgicii legionari, antonescienii din convingere sau comuniştii, cu toate deosebirile dintre ei, şi-au găsit un ţap ispăşitor comun: Regele Mihai. Cu toţii au avut un dinte împotriva lui, din cine ştie ce motive.
În rezumat: naziştii lui Hitler nu l-au iubit, deşi aveau nevoie de el. Sovieticii lui Stalin nu l-au iubit nici ei, o vreme tolerîndu-l din nevoie. În vara lui 1947, presa americană îl numea pe regele României „un puppet king al comuniştilor“ – asta în timp ce Ana Pauker ajungea în lunile următoare pe coperta revistei Time, ca mare performeră politică (ea a fost prima româncă acolo; a doua avea să fie Nadia Comăneci, în 1976!). În noiembrie ’47, ajuns la Londra, i-a fost peste putinţă lui Mihai să afle ceva de la experimentaţii oameni politici britanici cu care s-a întîlnit; rînd pe rînd, aceştia s-au fofilat şi n-au spus nimic junelui rege, chit că ei ştiau cum căzuseră cărţile geopolitice în Europa. Deşi Regele Mihai fusese decorat atît de generalissimul Stalin cît şi de preşedintele Truman cu cele mai înalte distincţii de război, atît sovieticii cît şi occidentalii au răsuflat uşuraţi în momentul în care, pe 4 ianuarie ’48, acest tînăr ex-rege a părăsit România – deşi românii, dac-ar fi fost întrebaţi, ar fi fost de partea lui, şi nu de cea a izgonitorilor.
Apoi, generaţiile succesive de tineri români au fost învăţaţi în şcoală să creadă că acest rege – şi toţi din spiţa sa – au fost paraziţi, dacă nu chiar vipere, pe trupul virginal al ţării. Rodul parşiv al acestor aberaţii s-a văzut după 1990, cînd regelui nu i-a fost uşor să revină fie şi ca turist în ţară, după blocaje la scara avionului şi după urmăriri cu girofar pe autostradă. Şi anii s-au scurs... Fatalmente, legea firii ne spune că într-o zi vom vorbi despre Regele Mihai la timpul trecut. Atunci se vor găsi inevitabilii limbuţi care să-l regrete volubili – după ce l-au hulit o viaţă întreagă. Apoi tabloidele se vor grăbi să-i inventarieze averea şi să i-o împartă, cu zîzanie, între rudele de gradul I. Apoi o să apară contestatarii. Pentru că nici azi, în viaţă fiind, Regele Mihai nu-i ferit de tot felul de fente la ofsaid: fie din partea mondenului de serviciu Paul „de România“ Lambrino (despre care am mai scris), fie din partea nou apărutului ins neamţ (despre care n-o să scriu vreodată, sper) care se recomandă a fi fiul de şoc din flori de soc al fostului suveran. Prevăd, în anii ce vin, aprige lupte pentru moştenirea – materială şi simbolică – a Casei Regale; pregătiţi-vă de surprize.
Dar, pînă atunci, încă nu-i prea tîrziu ca acestui om de 89 de ani trecuţi să-i arătăm ceva din gratitudinea pe care o merită.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
