Cînd Cenușăresei i s-au furat papucii

Din statistici, se ştie, poţi trage ce concluzii vrei. Cele mai simpatice, azi, mie mi se par a fi sondajele – aceste nepoţele drăgălaşe ale statisticilor. Cu statistici şi cu sondaje poţi demonstra orice – tot ce contează este să ştii ce întrebi. Nazismul a avut statisticienii săi, capabili să arate că nu există moarte mai rentabilă decît cea de la Auschwitz. Lenin, Stalin & Hruşciov au stat foarte bine la statistici – atît de bine încît, pe la finele anilor ’60, URSS urma să depăşească America la mai toţi indicatorii; ba chiar şi Gorbaciov a stat mai bine în sondajele din RFG decît în viaţa reală din Moscova sau Erevan, astfel încît în decembrie 1988 Uniunea Sovietelor părea mai puternică şi stabilă ca niciodată (dar în fix trei ani ea urma să implodeze). Comunismul românesc nu prea s-a jucat de-a sondajele, în schimb, a excelat în statistici – v-o spune sus-semnatul, care şi-a făcut 12 ani de şcoală prin clase ce aveau pe pereţi afişe cu admirabile statistici, tabele şi grafice, din care rezulta indubitabil cum vom depăşi Japonia la producţia de oţel pe cap de samurai, cum vom surclasa Canada la producţia de grîu pe hectar ierbicidat şi cum vom avea noi, în anul 2000, mai mult păr blond pe cap de femeie decît Suedia (nu mai reţin dacă ultima idee suna chiar aşa, dar cert e că ea – în mare – s-a cam îndeplinit). 

Dar ce ne facem oare atunci cînd sondajele nu mint? Mai nou, îmi doresc fierbinte ca ele să fie pe deplin fantasmagorice – deşi mă tem că nu-s. Mai precis, mă refer la cercetarea CSOP care, recent, ne spunea că 60% dintre românii trăitori azi cred că acea idee numită generic comunism a fost, în sine, o idee bună. Concret, 45% dintre concetăţeni cred că ideea comunistă a fost o idee bună, dar prost aplicată, iar alţi 15% dintre ei cred că ideea comunistă a fost atît bună în sine, cît şi bine aplicată. În privinţa dosarelor fostei Securităţi, 37% dintre repondenţi consideră că accesul la aceste dosare este important sau foarte important, în timp ce majoritatea de 52% crede că accesul acolo este puţin sau chiar deloc important. (Deci, dac-ar fi după vox populi, am putea arde liniştiţi chiar şi ceea ce nu s-a ars încă!) În fine, de reţinut că, scrutîndu-şi trecutul, 83% dintre noi consideră că n-au avut de suferit pe timpul regimului trecut – adică nu numai că n-au trecut personal sau n-au avut părinţi prin închisorile de la Sighet, Aiud ş.cl. (ceea ce, mă rog, e plauzibil), dar nici n-au pierdut timpul stînd la cozi, nici n-au fost frustraţi că nu puteau ieşi din ţară măcar pînă la Varna, nici nu-i deranja platitudinea ziarelor, nici nu s-au simţit duşi de nas de Comitetul Central, nici nu s-au simţit lezaţi în vreuna dintre libertăţile lor. Brava, popor! 

Pentru un regim care acum 21 de ani dispărea în huiduieli, e un bilanţ nu tocmai rău. 

Cei care au operat sondajul mai dau un detaliu: cu cît repondenţii sînt mai tineri, cu atît mai mult ei răspund nu ştiu la o serie de întrebări. Ceea ce mă aduce în miezul problemei: revalorizarea de azi a deceniilor de regim comunist şi „reinventarea“ lui Nicolae Ceauşescu (cel pe care, în iulie a.c., un sondaj IRES îl dădea potenţial votat ca preşedinte de către 41% dintre românii de azi!) sînt atît rodul nostalgiei poate fireşti a unei populaţii în îmbătrînire (care nu regretă propriu-zis comunismul, ci doar tinereţea proprie), dar şi efectul halucinant al lipsei de educaţie prin care generaţiile tinere par a se remarca în societate. Cu riscul de a părea că pledez propria-mi cauză, voi spune că un simptom al acestei educaţii tot mai precare a fost, în ultimele două decenii, statutul din şcoli şi licee al disciplinei numite Istorie. Acum 100 de ani, Istoria era piesă obligatorie la bacalaureat; la fel acum 70 de ani şi la fel acum 25 de ani. Acum 15 ani, Istoria era încă probă la admiterea în cîteva facultăţi atractive – Drept, Relaţii Internaţionale, ba chiar şi Academiile Militară sau de Poliţie. Azi, Istoria în şcoală e un fel de apendice al procesului de învăţămînt: sînt ani de liceu în care ea lipseşte cu desăvîrşire, iar la admitere nu se mai cere niciunde. Pe vremea comunismului, Istoria era un fel de Cenuşăreasă – adică era pusă să spele prin bucătăriile ideologice ale partidului şi din cînd în cînd era scoasă pe la vreun bal al propagandei. Azi, după 20 de ani de restrîngere continuă şi de miniştri care – cu una sau două excepţii – par a fi urît-o de-a dreptul, Istoria a rămas tot o Cenuşăreasă, numai că i s-au furat ambii papuci, i s-au şters din memorie balurile, iar prinţii de ocazie de prin ministere au tratat-o cînd ca pe călugăriţa de pe stradă, pe care-o saluţi fără s-o bagi în seamă, cînd ca pe prostituata de pe trotuar, pe care o bagi în gang fără s-o saluţi. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.