N-au pîine? Să pape cozonac!
În această săptămînă, onorabile cititor, simt nevoia irepresibilă de a sări în ajutorul unei doamne! Citind cele ce urmează, cred că oricare dintre dvs. ar face la fel.
Respectiva este Maria Antoaneta, micuţa vieneză care la 15 anişori s-a căsătorit cu viitorul rege Ludovic al XVI-lea şi ulterior avea să fie regină la Paris taman pe vremea Revoluţiei franceze. Vai, ce nedreptăţită a fost această femeie! Intrigile de curte i-au maculat repede imaginea, parizienii au bîrfit-o copios (mai ceva ca pe Carla Bruni) şi apoi au ajuns s-o urască (şi s-o ghilotineze, prin 1792). Acestei copiliţe cu sînge albastru i se atribuie unele dintre cele mai cinice vorbe ale timpurilor moderne: adicătelea, aflînd ea, pe la anul 1770, despre o revoltă a uvrierilor de la marginile Parisului şi spunîndu-i-se că aceştia au ieşit în stradă pentru că nu mai au pîine, ea ar fi spus Nu au pîine? Atunci să mănînce cozonac!. Foarte probabil, aici avem de-a face cu o calomnie. Scriitorul Jean-Jacques Rousseau folosea aceste cuvinte – Qu’ils mangent de la brioche! – într-o carte apărută cu trei ani înainte de venirea Mariei Antoaneta în Franţa; el spunea acolo că aşa vorbea o „mare prinţesă“ (pe care n-o numeşte) cu supuşii săi – numai că povestea era datată cu vreo 20 ani înainte de naşterea Mariei Antoaneta!
Şi totuşi, eu voi demonstra aici că Maria Antoaneta – chiar dacă ar fi spus aste vorbe – avea dreptate. Da, uneori oamenii, atunci cînd nu au pîine, papă cozonac. Vă propun cîteva exemple din istoria noastră recentă. Iată, bunăoară, succesul de care s-a bucurat telefonia mobilă repede după apariţia ei în România, prin 1997-’98. Toate firmele şi toţi consultanţii străini au rămas uimiţi de cît de repede s-au îndrăgostit românii de celular. Dar de ce s-a întîmplat asta? Pur şi simplu, pentru că racordarea la telefonia fixă era la noi un coşmar şi trebuia să aştepţi cu lunile şi cu anii pînă ce compania naţională de telefoane se învrednicea să-ţi bage în seamă o cerere. Imediat apoi, au apărut în România primele supermarketuri. Iarăşi, spre stupefacţia consultanţilor, românii au dat buluc, de parc-ar fi fost naţia cu cel mai mare venit per capita din Europa. Cum se explică? Pur şi simplu, starea pieţelor noastre de cartier, în orice oraş al ţării, era cu totul deplorabilă, prinsă într-un marasm de mafioţi, mizerie şi cîini vagabonzi.
Şi exemplele pot continua, spre deplina reabilitare a Mariei Antoaneta. La începutul anilor ’90, încă mai erau liste de aşteptare pentru cumpărarea autoturismelor Dacia, comune la noi precum pîinea de casă (lasă că firma a avut nevoie de mai bine de zece ani pentru a se moderniza cît de cît vizibil!). În consecinţă, în ţară au intrat n’şpe mii de maşini vechi, unele de marcă, aduse de-afară, care la vremea lor or fi fost prăjiturele ale şoselelor, dar care acum zac prin curţi, pe trotuare sau la fier vechi, arătoase precum un tort de nuntă uitat în ploaie. Apoi, pentru că transportul în comun de la noi a fost constant (şi rămîne încă) unul dintre cele mai modeste din Europa, niciunde ca în Bucureşti nu vei întîlni, la orice oră a zilei, atîtea maşini personale în trafic – şi, dacă vă uitaţi bine, veţi vedea cît de multe au un singur pasager.
Haideţi să vorbim puţin şi despre televiziuni: rămîne remarcabil, în toate statisticile europene, numărul de posturi TV existent în România – atît naţionale, cît şi locale. Majoritatea acestora se miră ce să mai facă pentru confortul patronului şi, în general vorbind, pentru captarea unei audienţe, cît de cît. Cum se explică acest TV-exhibiţionism neaoş? Poate şi prin faptul că noi n-am avut practic niciodată, în toată istoria televiziunii autohtone, un post TV banal (adică normal), care să informeze fără manipulare sau scandal şi care să distreze fără scălămbăieli, populisme sau senzaţionalisme. În fine, mai spun că, în lipsa de pe piaţă a unor case nou construite, la un preţ rezonabil – eventual la marginea oraşelor, ca în tot Occidentul –, noi ne-am aruncat în anii din urmă la credite măricele, pentru a cumpăra case supraevaluate din ghetto-uri de (aparent) lux urban.
Acestea fiind zise, nu pot încheia mai înainte de a mă declara în total dezacord cu cei care, mai alaltăieri, într-un talk-show, o comparau pe tovarăşa Elena Ceauşescu (soţia fostului şef al tuturor camerelor reunite din RSR) cu dna Roberta Anastase (actuala şefă a Camerei). Haideţi să fim serioşi! Cum poţi compara o fostă femeie de partid, uscată ca o coajă veche de lipie, cu o nouă femeie de partid, pufoasă ca un pandişpan în expansiune? Altfel, faptul că noi am trecut de la una la alta nu face decît să confirme ce spunea, drăguţa de ea, Maria Antoaneta: cine n-are pîine, e condamnat să se îndoape, pînă la saturaţie, cu tot felul de cozonăcei.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
