Ce au în comun Cuza şi Ceauşescu (şi alţii)
În ciuda aparenţelor – care nu le sînt întotdeauna favorabile – românii nu-s un popor uşor de condus. Chiar dacă îndeobşte ei se mulţumesc cu puţin – şi par a fi iremediabil convinşi de justeţea apocaliptică a vorbei că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere –, atunci cînd e vorba despre conducătorii lor, românii mai cu seamă mîrîie şi sînt (deseori pe bună dreptate) de-a dreptul cusurgii.
Cum oare, stimabile cititor, să se explice aceste perene frustrări? Pesemne printr-o trăsătură ce ne-o fi proprie: cu excepţiile de rigoare, mai că fiecare român ar vrea (sau, în orice caz, se consideră potrivit pentru ca) să-i conducă pe ceilalţi. Este ceva ce trece dincolo de politică şi politicieni: de la medicii din spitale şi pînă la profesorii din şcoli, de la artiştii dintr-un teatru şi pînă la cei cîţiva ziarişti nemercenarizaţi care-au mai rămas, mulţi dintre aceşti distinşi concetăţeni sînt cu totul convinşi, în sinea lor, că ei – şi nu şefii lor – ar trebui să ţină pîinea şi cuţitul.
Ei bine, probabil că din acest motiv de (aproape) plenară insatisfacţie pleacă un detaliu al istoriei noastre despre care aproape că mi-e teamă să scriu – şi teamă nu mi-e de reacţiile propriu-zise ale vreunui conducător/lider/şef, ci de faptul că supoziţia mea, odată pusă pe hîrtie, s-ar putea verifica pe mai departe. Pe scurt: un ciudat echilibru pare a tutela istoria noastră modernă, ca un făcut – acei conducători care au început prost au terminat bine, iar cei care au început bine au terminat prost.
Exemple, berechet (a nu se înţelege că institui vreo similitudine între personaje). Să-l luăm pe Carol I-ul, marele nostru rege. Ei bine, marele nostru rege a început dramatic, cîţiva ani fiind constant pe marginea prăpastiei. Cota lui iniţială de popularitate? Să fim serioşi – puţini conducători de-ai noştri au fost mai contestaţi la începuturi! Şi, personal, nu am nici o îndoială că, dacă Franţa ar fi învins Prusia în 1870 (şi nu invers), bravul Carol ar fi ajuns la rubrica „şi alţii“, din manualele noastre de istorie. Ei bine, acest iniţial aprig contestat suveran a domnit 48 de ani şi a murit în patul lui, în ţara lui (ceva rar la liderii noştri moderni!), slăvit de mai toţi românii.
Aşijderea Ferdinand, urmaşul său: a luat sceptrul în timp de război, în 1914... soarta lui şi-a ţării atîrna de-un fir de păr... germanii şi austriecii îi căutau înlocuitor... revoluţia bolşevică nu-l iubea nici ea.... numai că, în 1918, o conjuncţie geopolitică a făcut din el regele României Mari, şi aşa a rămas în istorie. Comunistul Gheorghiu-Dej intră în acelaşi calapod: vicleana marionetă stalinistă din ’45 -’48 a devenit ulterior lider naţional, prin ’63-’65. Şi, cu voia dvs., ultimul pe lista norocoşilor, dl Ion Iliescu: contestat prin ’91 ca neocomunist şi gorbaciovist retardat, respectivul a terminat seniorial în 2004, invitîndu-şi admiratorii şi contestatarii la un concert Carreras, la Ateneu.
Acum, să-i vedem şi pe ceilalţi. Mă gîndesc, bunăoară, la domnul Cuza: mari aşteptări la început... unirea cea mică... reforme cît cuprinde... după care se cearta cu Biserica, cu Kogălniceanu şi cu Parlamentul vremii; adversarii au pus de-o cabală, şi dus a fost. Mai apoi, regele Carol al II-lea: în 1930, rar fu românul care-i contesta dreptul la tron, în ciuda tuturor daravelilor. Apoi, cel ce-a început ca o speranţă a terminat ca un fugar; iar legendele sale depreciative, lansate de legionari şi preluate de comunişti, mai persistă şi azi – vezi detaliile despre amorurile sau despre viciile sale (francezii, dac-ar număra amantele regilor lor, ar face o listă lungă cît Zidul chinezesc; englezii, dacă ar calcula cît blended whisky a băut Churchill, ar mai pune de-o Tamisă!). Urmează Conducătorul Antonescu: cel ce-a reuşit să obţină un 99,9% la un referendum din martie ’41 a sfîrşit cu doar cîteva gloanţe în piept şi-n ţeastă, în iunie ’46. În fine, inconturnabilul N. Ceauşescu: cel mai tînăr lider comunist est-european în 1965... cel mai popular român în august ’68... primul şef comunist vizitat de Nixon, în ’69... propus la şefie pe viaţă, de un compars, în ’74... plimbat cu trăsura number one a Albionului, în ’78... şi a sfîrşit (cum probabil vă mai amintiţi) hăituit, abandonat, minţit şi beştelit ca un cîine de pripas, în ’89.
Bun. Acestea-s faptele. Luaţi ce vă spun drept ipoteză de lucru (istoria serioasă nu se ocupă de aşa ceva) şi veţi vedea că, de aici, două căi explicative se deschid în faţa noastră: fie punem totul în seama contextului extern (ceea ce n-ar fi chiar o premieră), fie medităm mai serios la acest straniu paradox al leadership-ului autohton – cum anume se face că e aşa de riscant să fii simpatic întru început românilor, după care...
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. La Bookfest 2010 va lansa volumul Visul lui Machiavelli. Scrie pe blogul Geopolitikon.
