Două motive de recunoştinţă pentru Marx

– Karl; în cazul lui Groucho, am mai multe! -

Am două motive pentru care-i sînt recunoscător lui Marx. Primul este acela că, deşi am devenit licean şi student într-o Românie pe deplin socialistă, nu m-am intersectat cu scrierile marxiste deloc. În România anilor ’80, Marx era un fel de bizarerie vag elitistă în raport cu care Ceauşescu (prin scrierile lui) ieşea cîştigător. Pentru primele examene serioase ale vieţii mele am avut, ca bibliografie, capitole din „operele“ Conducătorului, fragmente din conferinţe sau congrese ale PCR etc. –, dar niciodată un text propriu-zis marxist. Abia la mijlocul anilor ’90, ca asistent al profesorului Lucian Boia, am avut ocazia, vreme de un lustru universitar, să fac unele dintre seminariile de Istoriografie de care aveau parte studenţii anului I din Facultatea bucureşteană de Istorie. Ocazie pentru care am citit din Marx & Engels – părţi din

(un text admirabil scris!),

Cu alte cuvinte, în cazul meu a trebuit să cadă comunismul pentru ca Marx să devină, cît de cît, obiect de studiu – dar nu cred c-am fost o excepţie, din moment ce, s-o recunoaştem, în România lui Ceauşescu

era mai curînd venerat decît citit. Nu cred că a existat un stat condus de un regim autodeclarat marxist-leninist (precum cel al PCR) în care studierea lui Marx să fi fost mai anemică şi mai neglijată. Inclusiv de către Conducător: am mari dubii că N. Ceauşescu ar fi citit vreodată şi altceva decît, eventual, rezumate simplificatoare ale celui care, teoretic, îi era magistru. Cu atît mai suprins sînt cînd aflu că a fost o vreme, în ultimii ani ’50, cînd o studentă din Bucureşti se putea apropia de comunism din plăcerea pe care o avea polemizînd cu un profesor greoi, care vorbea româneşte cu poticneli, dar care era foc de deştept şi de citit. Studenta era Ana Maria Narti (critic de teatru & film în anii ’60; cartea ei de memorii va apărea în curînd), iar profesorul era Ion Ianoşi – cred, unul dintre puţinii intelectuali români contemporani autentic

Al doilea motiv pentru care Marx mi-e simpatic e acela că (şi) datorită lui am ajuns în Lumea Nouă. Concret: tot în anii ’90 am întîlnit la Bucureşti o admirabilă profesoară délicieusement marxistă pe nume Rose Marie Lagrave (de la EHESS-Paris) cu care am polemizat de la a treia întîlnire. Într-o cvasi-teză pe care o propuneam atunci (în virtutea unei burse de doctorat pe care o primeam), aveam un capitol numit „Raportul mase-conducător în operele teoretice, de la Marx la Stalin şi Ceauşescu“, iar dna Lagrave m-a invitat la o ţigară (fuma cam cît toţi marxiştii Franţei la un loc) şi mi-a sugerat că nu e bine să-l pun pe Marx lîngă Stalin şi Ceauşescu (ceea ce eu făceam doar în acel titlu). Mi-a zis-o cu tandreţe – nu la adresa mea, cît la adresa lui Marx. Drept care ulterior m-am dus la dna Zoe Petre şi i-am spus că, dacă tot e să primesc bursa, mai bine plec în Québec-ul canadian decît la Paris. Ceea ce s-a şi întîmplat.

, Marx!

Marxism cu ghilimele – şi fără Marx

Serios vorbind, aş spune totuşi că, în ciuda necitirii lui Marx la noi, remanenţele unui marxism clişeizat şi nedigerat intelectualiceşte ne-au marcat în bună parte primul deceniu postcomunist. Revoluţia din decembrie 1989 (

l), mineriadele (

), Piaţa Universităţii (poporul

), cristalizarea mişcării sindicale, primele alegeri libere, primele greve, primele garnituri parlamentare – cu toate au avut la noi, nemărturisit şi poate neconştientizat, ceva din rudimentele cu care vulgata „marxistă“ a spălat creierele acestei naţiuni timp de 40 de ani. Aş putea da multe exemple din felul în care scrierea şi judecarea istoriei noastre, în anii ’90, au păstrat clişee marxiste –, dar şi altele,

sau naţionaliste, care nu aveau nimic marxist în ele.

Dar umbra (reală sau contrafăcută) lui Marx asupra noastră este mai largă. Marx spunea că într-o societate ideală „fiecare va primi după nevoi“ – probabil acesta e alibiul celor care au propus, mai ieri, ca alocaţia copiilor să depindă de salariul părinţilor. La noi, ideea luptei inevitabile între angajaţi şi angajatori, între proletarul neaoş şi firmele multinaţionale, revolta pensionarilor amărîţi dirijată împotriva „pensionarilor de lux“, minunea tip

prin care Costel Busuioc ajunge star în România venind din Spania (în timp ce studenţii buni din conservatoarele noastre învaţă din greu, neremarcaţi de televiziuni, şi speră să-şi facă un rost în Occident), utopia unei societăţi în care să nu mai existe bani (singura şansă ca Ion Lucian, actorul, să fie la fel de bogat ca Ion Ţiriac!), alienarea voluntară a

din Dorobanţi, salariile restante ale femeilor ce muncesc în fabrici de textile pe care poimîine patronii le vor muta (fără mînă de lucru) în Ucraina – toate acestea poartă, în felul în care sînt prezen(ta)te în discursul public românesc, seminţe pervertite dintr-un „marxism fără Marx“. Într-o declaraţie din 1956, ex-premierul britanic (laburist!) Clement Atlee spunea: „Comunismul rusesc este copilul ilegitim al lui Karl Marx şi al ţarinei Ecaterina cea Mare“. În cele din urmă, URSS a devenit un gulag cu lipsuri în aprovizionarea cu hîrtie igienică, dar cu surplus de arme nucleare. A fost vina lui Marx? E discutabil. În cazul nostru, Bellu Zilber a spus: comunismul românesc a fost un amestec de Caragiale şi Stalin. Iar postcomunismul românesc este, în opinia mea, un amestec de „marxism“ fără Marx şi capitalism fără capital (şi fără liberalism).

Cred, pe mai departe, că Marx ar trebui citit în România (fie şi pentru a-l combate). Paginile lui au înfluenţat istoria secolului al XX-lea mai mult decît oricare altele. A fost un gînditor interesant, chiar dacă n-a avut dreptate (n-ar fi primul şi nici ultimul în această situaţie). Ideile lui promiteau să ne ducă în raiul comunist. Din fericire, nu s-a întîmplat. Tot e bine că – aşa cum vă spuneam – măcar pe unii ele ne-au dus ceva mai aproape, pînă în Canada.

Pe umerii lui Marx,