A mai murit un comunist
Recent, în competiţie cu veşti ce ne asaltau – caniculă, bebeluşi, taxe, incendii etc. –, o ştire anume s-a prelins liniştită prin subsolul ecranelor TV: pe 20 august s-a stins din viaţă Gheorghe Apostol, ilegalist al PCR, activist al mişcării sindicale după 1944, apoi chiar lider pro forma al partidului (’54-’55, cu complicitatea deplină a lui Gheorghiu-Dej, al cărui vasal politic a fost în spirit şi-n faptă), iar mai apoi exilat de către N. Ceauşescu ca ambasador prin America latină (’77-’88) – acel Ceauşescu împotriva căruia Apostol & alţi cinci veterani (stalinisto-dejişti) de partid semnau, în 1989, celebra Scrisoare a celor şase.
În contrast cu televiziunea, presa scrisă a fost mai atentă (bravo ei!) cu această dispariţie: două dintre ziarele serioase (Jurnalul naţional şi Adevărul, în ordinea publicării) au dedicat cîte două pagini defunctului. Încredinţat că „iertarea, dar nu şi uitarea“ (vorba lui Michnik) trebuie să ne gireze relaţia cu vechiul regim, sînt interesat aici de structurarea nu atît a istoriei (care a avansat, prin tomuri mai bune sau mai rele), cît a memoriei noastre referitoare la comunism.
În principiu, despre morţi se vorbeşte numai de bine. Doar că în cazul istoriei (şi al personajelor acesteia) trebuie să fim ceva mai exigenţi (şi mai puţin lirici). La moartea aceasta, tonul dominant a fost dat de o futilă nostalgie desfăşurată în jurul ideii ce bine ar fi fost dacă succesorul lui Dej n-ar fi fost Ceauşescu, ci Apostol. Dna Lavinia Betea (J.n., 22 august a.c.), cu multă mizericordie şi mai puţine argumente, îi face un portret muiat în apă de trandafiri: Apostol avut-a „o viaţă de roman“, „viaţa unui erou ghinionist“ din moment ce „Gheorghiu-Dej l-a desemnat succesor, însă Ceauşescu a furat potul“ (!?) şi tot Gh. A. „a iniţiat «scrisoarea celor 6», dar Brucan i-a smuls laurii disidenţei“; una peste alta, ni se spune că l-am pierdut astfel pe „ultimul dintre vizionarii romantici ai comunismului românesc“.
Chiar aşa să fie, oare? La rigoare, toţi veteranii comunişti, de la Lenin la Castro (via Ceauşescu, Mao etc.) au avut o viaţă de roman şi pot susţine că au început prin a fi vizionari romantici (din moment ce au îmbrăţişat în ilegalitate o ideologie ce nu părea să aibă şanse de izbîndă în ţara lor). Pînă şi Stalin a fost, măcar o vreme în viaţa lui, un romantic: după cum se ştie, el a debutat în presa rusă, ca puştan, cu poezii – şi nu cu texte politice. În realitate, Gheorghe Apostol a fost mai curînd norocos decît ghinionist. Primul noroc (pentru el şi comparşii lui) a fost în 1944, cînd a venit Armata Roşie – iar Apostol chiar a alergat la Bariera Colentinei, glăsuind temenele în întîmpinarea eliberatorilor (bănuiala c-ar fi „omul ruşilor“ – alimentată de Ceauşescu – a planat asupra lui mereu). Tot norocos, la propriu, a fost Apostol în 1945, cînd – deja lider al Confederaţiei Generale a Muncii (tactica de stalinizare a sindicalismului postbelic) – a descins la uzinele Malaxa pentru a impune un sindicat comunist. În încăierarea pe care tot el o provocase, Apostol a fost împuşcat de un oarecare Pătraşcu – nu vreun burghez odios, ci chiar secretarul organizaţiei PCR pe Bucureşti! Operat vreme de şase ore la Spitalul Elias (spital rechiziţionat de Armata Roşie şi folosit pentru soldaţii săi), Apostol a scăpat cu viaţă (şi cu un glonţ pe care l-a păstrat de-atunci în corp).
Marele regret al vieţii lui Apostol (şi al unora dintre cei ce scriu despre ea) este că presupusa dorinţă a lui Dej (ca Apostol să-i succeadă) nu s-a împlinit. Dar mă întreb: de ce s-ar fi împlinit? E oare normal ca o autointitulată conducere tovărăşească să se transmită prin decizia liderului muribund (ca în bizareria comunistă numită Coreea de Nord)? În fapt, lucrurile-s mai clare decît par: Ceauşescu controla de la finele anilor ’50 aparatul de cadre al partidului, drept care la moartea lui Dej el a propus cîtorva decidenţi (Maurer ş.a.) o tranzacţie simplă: eu iau cîrma, voi vă păstraţi posturile. Ceauşescu n-a furat nici un pot, ci doar a fost mereu cu trei paşi înaintea lui Apostol. În deceniul următor, ajutat şi de o deviere sentimentală a lui Apostol (divorţul său şi amorul pentru o solistă de la Operetă), Ceauşescu a jucat cartea puritanismului de partid şi l-a trimis pe acesta – cum spuneam – ambasador. În privinţa „laurilor disidenţei“, să fim serioşi: cîtă vreme nu uităm de Goma, Pîrvulescu sau Doina Cornea, ei nu se află la Silviu Brucan.
În 1998 Apostol şi-a publicat, în regie proprie, un fel de memorii. Cer iertare rudelor sale (şi dnei Betea), dar cărţulia e atît de modest scrisă şi atît de mărginit gîndită încît nu prea găsesc mari motive pentru a crede că sub Apostol comunismul românesc ar fi fost mai luminat decît sub Ceauşescu.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
