Pe cine iubesc (în văzul lumii!) miresele din Chişinău?

Şi nu mică mi-a fost mirarea, mai alaltăieri, cînd am văzut nu una, nu două, ci cel puţin patru pîlcuri de nuntaşi care, cu mireasa & ginerică în frunte, s-au adunat sub statuia lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului, pentru poza rituală. Dacă auzul nu mi-a jucat feste, unii gavareau pa ruski. Ce-l face pe un nuntaş rusofon să vină şi să-şi imortalizeze fericirea cu un domnitor medieval non-rus pe fundal? Nu pot decît presupune (probabil că lui Pierre Nora – istoricul francez ce a identificat les lieux de mémoire – Chişinăul de azi i s-ar fi părut tocmai bun de studiat). Voi reveni la statuie – dar mai întîi voi spune că, pentru vizitatorul ce eram, prima surpriză a fost rezonanţa sonoră de la nivelul străzii. Cineva venit de dincoace de Prut – şi care ştie cît efort identitar au investit intelectualii basarabeni românofoni, acum 20 de ani, în „recuperarea“ limbii materne – va fi poate uimit de cît de prezentă e limba rusă în zumzetul diurn al oraşului. Vorbită, mai ales, de tineri. Desigur, nu de toţi; dar nici limba română nu e vorbită de toţi tinerii.

Şi tocmai aici văd problema: ce va urma? Dacă o parte a tinerei generaţii învaţă numai în limba rusă, iar altă parte învaţă numai în limba română, care fi-va mîine liantul comunitar al Chişinăului? Se va ghetoiza oraşul? Să sperăm că nu. Sau se va dezvolta o dualitate lingvistică, precum în Belgia? Uşor de spus, dar greu de imaginat – mai ales acum, cînd dizarmonia dintre flamanzi şi valoni face ca soarta Belgiei să pară uneori ca atîrnînd de un fir de aţă de goblen. De acolo, de sus, de pe soclu, Ştefan cel Mare – cu sabia şi crucea sa – priveşte aparent imperturbabil la fierberea de sub el. Indiscutabil, el este figura tutelară a Chişinăului: mai precis, e vorba de acea frumoasă statuie (operă a sculptorului local Alexandru Plămădeală), a cărei poveste este năucitoare prin ea însăşi. Imaginaţi-vă: turnată (la Bucureşti, din iniţiativa statului român) din bronzul unor tunuri turceşti capturate la Plevna şi Smîrdan în 1877, şlefuită vreme de trei ani şi ridicată pe soclu în aprilie 1928 (ca dar din partea Bucureştiului către urgisita Basarabie, la aniversarea a 10 ani a unei uniri care atunci părea veşnică), statuia a fost demontată în iunie 1940 – tot de către statul român, pentru a nu-l lăsa pe domnitorul imobil pradă furiei mutilatoare a lui Stalin. Vreme de un an, ea s-a adăpostit – ca un real refugiat de război – pe undeva pe la Vaslui.

Cînd, în vara lui 1941, armata română a eliberat Chişinăul, Ştefan cel Mare şi-a recîştigat soclul (dar nu şi locul iniţial). Numai că Armata Roşie a revenit în 1944, şi statuia lui Ştefan a luat iar drumul bejeniei prin România (după unele surse, ar fi ajuns şi la Craiova!). Dar, odată cu ocuparea României de către armata „eliberatoare“, nici măcar Ştefan cel de bronz nu s-a mai putut ascunde – şi a fost returnat Chişinăului, sub pază sovietică, în 1945. Mutat de cîteva ori în următoarele decenii, monumentul a fost readus pe locul actual în august 1990. Şi de-atunci stă acolo, aşteptîndu-şi periodic – vă spuneam – miresele la poale.


Dar povestea nu se termină aici (şi nici nu ştiu cînd şi cum se va termina, ca să fiu sincer). Cum bine scria istoricul basarabean Vasile Dumbravă într-un studiu din 2008, marea dilemă a acestui monument pleacă tocmai din faptul că el înseamnă cîte ceva (şi altceva) pentru fiecare. El convine tuturor. Pentru românofilii unionişti, statuia impozantă a lui Ştefan cel Mare este un indeniabil semn al românităţii acelor plaiuri. Pentru partizanii „moldovenismului“ (vezi campania din 2004 a ex-preşedintelui Voronin), Ştefan cel Mare este „făuritorul statului moldovean“. Nu am nici o îndoială că cetăţenii Republicii Moldova, azi – şi mai cu seamă românofonii –, îl iubesc pe Ştefan cel Mare. El e un simbol de netăgăduit. Lumea îl iubeşte pînă-ntr-acolo încît şi leul moldovenesc, moneda statului, este alintată cu apelativul „ştefănel“ (aţi ghicit: monumentul apare pe bancnote). Nu mi se pare că Ştefan ar avea vreun concurent real, măcar în plan monumental, la Chişinău. Dar el nu e singurul simbol, totuşi. Spre pildă: în dreapta clădirii Guvernului, prima stradă cu care se intersectează bulevardul Ştefan cel Mare este strada Puşkin (!). Sau: cînd intri în Catedrala centrală – care-i la o aruncătură de băţ – îl vei revedea, în stînga, pe faţada unui stîlp, pe totemicul Ştefan... doar că această catedrală mai are şi un al doilea stîlp..., în dreapta..., şi cine-i pictat acolo?... cneazul Vladimir (cel care a impus creştinismul ca religie oficială în Rusia kieveană, prin secolul al X-lea).

Nu-i exclus ca Ştefan să mai aibă de dat, în viitor, cîteva bătălii simbolice!

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti și scrie pe blogul Geopolitikon. La Bookfest 2010 va lansa volumul Visul lui Machiavelli.