Dar, în general, reacția unora dintre politicienii și gazetarii autohtoni după eșecul Schengen n-a reușit să depășească mimica unei bosumflări provinciale.
De aceea, textele lui George Banu nu doar informează, ci formează. Cititorul îi va rămîne mereu dator, iar Dilema veche îi va rămîne mereu recunoscătoare.
Să ne înțelegem: nu vreau să-i evacuez nici pe Marx, nici pe Engels, nici pe G.B. Shaw, pe Sartre, pe Éluard sau pe Aragon din lista de repere semnificative ale culturii europene.
Ioana Bot îmi trimite, anual, mostre folclorice fermecătoare. Mai jos, două dintre ele (culese – îmi spune Ioana – de folcloristul maramureșean Dumitru Iuga).
Dinaintea unui spectacol mai curînd grotesc, ca acela imaginat de Kremlin în noaptea dinspre 2011, avem dreptul să spunem, ca regina Victoria: „We are not amused!”.
Lăsînd ironia la o parte, inițiativa rezerviștilor SRI de a „sărbători” lupta bărbătească a Securității printr-un monument instalat chiar în curtea „ghilotinei” construite de ei apare bunului-simț drept halucinantă.
Admit că am fost provocat și de cîteva opinii autohtone, grăbite, simplificator, să constate imaginea „vetustă” a monarhiei în general. Nu pot decît să le doresc „democrație” plăcută...
Havel spune undeva, în „Puterea celor fără de putere”, că mai importantă decît revenirea la mecanismele de rutină ale democraţiei occidentale este o reînnoită focalizare a politicului asupra oamenilor reali.
Autorii scrisorii nu sînt decît un impur „grup de interese”, pus pe subminarea autorității guvernamentale. Ca să nu mai spunem ca sînt doar 100! Păi se compară ei cu cei 3,5 milioane de elevi cărora le este dedicată legea?!
Constat, doar, că sîntem un popor „sentimental“, complex, cu o tradiţională vocaţie a „iertării“ creştineşti, dublată, cînd „dă bine“, de o demnă paradă justiţiară…
Spiritul ciocoismului renaşte (supravieţuieşte) viguros pe scena noastră politică şi are la bază aceeaşi congenitală inaptitudine a noilor ciocoi pentru orice meserie determinată.
Nu mi-a venit să cred că, la doi pași de Capitală, a putut lua naștere o instituție de asemenea calibru, fără ca lumea culturală să ia notă, prompt și sonor, de prestigiul ei.
Pe lîngă consistența ei memorabilă, ea se bucură, în clipa de față, și de o miraculoasă adecvare conjuncturală: sîntem în plină dezbatere despre o nouă lege a învățămîntului.
Am găsit scrisoarea de mai jos, primită în 1987, de la Nicolae Steinhardt. O fac publică, pentru că se referă la un articol celebru al Părintelui Nicolae despre „catharii“ de la Păltiniș.
Părintele Iustin Marchiș, de care mă leagă o viață de dialog spiritual, mi-a trimis, de curînd, mai multe pagini din textele protodiaconului Andrei Kuraev, teolog neconvențional al Bisericii Ortodoxe Ruse.
„Moftangiul poate avea sau nu profesiune, poate fi sărac sau bogat, prost ori deştept, nerod ori de spirit, tînăr, bătrîn, de un sex sau de altul sau de amîndouă, el a fost, este şi va fi român adevărat...”
Episoadele „omenești” de care am avut parte în neașteptatele mele experiențe ministeriale au, totuși, hazul lor, pe care mi-l amintesc cu o consistentă nostalgie și pe care le povestesc cu plăcere cînd se ivește ocazia.
Urmăresc de mult, cu atenție, „bibliografia” nutriționiștilor profesioniști și, pe urmele cetățeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb și eu, timid, dar tenace: „Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?”.
Cei care se vor strădui să cerceteze în viitor momentul istoric pe care dl Spiroiu, dl Fota și cu mine l-am trăit nemijlocit vor avea serioase dificultăți să ofere o imagine reală, credibilă, obiectivă a episodului politic din august 1991.
