Acum nu mai e vorba de o ruptură de generație, e vorba de o mutație - Ceva major s-a schimbat în funcționarea societății, dar și în funcționarea lăuntrică a fiecărui om - interviu cu Andrei PLEȘU
Evocați adesea oameni pe care i-ați cunoscut acum o jumătate de secol spunînd că erau altfel decît oamenii de acum. Totuși, noi știm că natura umană, în datele ei esențiale, e neschimbătoare – ceea ce poate fi chiar exasperant în unele situații. În ce sens s-a schimbat spectacolul uman? Ce diferențiază „comedia umană“ de azi de cea la care vă referiți?
Ceea ce am spus ține, în bună măsură, și de un episod autobiografic. Eu mi-am petrecut copilăria mutîndu-mă dintr-o casă într-alta. Tatăl meu era medic și -era tot timpul transferat, în interes profesional, dintr-un loc în altul. Cînd am devenit mai mărișor, nevoia de stabilitate școlară a determinat decizia stabilirii mele la București, unde am locuit la diverși unchi și mătuși, în diverse condiții, la diverse adrese. Astfel, am avut ocazia să cunosc mulți oameni ai vechii generații chiar din familia mea. Erau oameni obișnuiți, nu erau figuri pe care istoria le reține neapărat, dar vedeam limpede, încă de pe atunci, diferența de comportament dintre ei și ceea ce începuse deja să devină, după război, „noua lume“. Era o uriașă diferență între felul lor de a vorbi, de a trăi, de a se purta cu cei din jur și ceea ce vedeam eu în afara familiei, în societate. Această diferență m-a marcat nu doar în plan afectiv, personal, ci și în planul primei mele formări. Mi-amintesc că am dormit ani de zile în aceeași cameră cu un unchi care era profesor de franceză și, în fiecare seară, înainte de culcare, îmi citea din Corneille. Eu aveam 10-11 ani și nu pot spune că înțelegeam prea mult, dar era un tip de experiență, o ambianță care fără îndoială și-a pus amprenta asupra mea. Mai tîrziu, cînd am mers la liceul „Spiru Haret“, unde am dat de profesori care aveau anvergură universitară, am simțit iarăși diferența dintre această lume veche, de acasă, care se prelungea acum prin acești profesori, și lumea nouă cu care deja mă confruntam. Iar mai apoi, în prima tinerețe, am cunoscut, din fericire, și m-am lăsat format de oameni precum Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicu Steinhardt, Sergiu Al-George, Theodor Enescu și alți cîțiva – care mi-au făcut legătura cu un trecut de care contextul socio-politic ne rupsese. Generația mea s-a născut într-o lume violent ruptă de lumea de dinaintea ei. În contact cu oamenii pomeniți adineauri, nu întîmplător toți foști pușcăriași, eu am putut regăsi continuitatea cu o civilizație și cu o cultură de care lumea „oficială“ în care trăiam se delimitase drastic. Mi-aduc aminte de excepționala carte a lui Stefan Zweig, Lumea de ieri, în care descrie Viena și Europa de dinaintea primului război mondial. După cuvintele lui, lumea aceea era „un paradis al stabilității“, o lume a calmului civilizat, a eficienței grațioase. O lume pe care primul război mondial a pulverizat-o. Ei, cam așa era și lumea cu care acești oameni mă puneau în legătură.
Natura umană e neschimbătoare, spui tu. Da și nu. Este adevărat că e neschim-bă-toare în structura ei fiziologică și în esența ei de creatură. Dar, dacă am avea convingerea că e fundamental neschimbătoare, n-am mai putea propune desăvîrșirea de sine ca proiect și nici n-am mai putea explica gravele surpări ale armoniei de sine la care asistăm adesea. Eu cred că, din păcate, sîntem mai schimbători decît am vrea. Dar nu destul de schimbători pe cît ar trebui...
Absolut toți indicatorii cu care operăm ne arată că, obiectiv, lumea de azi e mai bună decît lumea de ieri. Cei mai mulți dintre contemporanii noștri sînt convinși că trăiesc într-o lume mai bună decît cea de acum, să zicem, 50 de ani sau 100 de ani.
Dacă vorbim despre lume în sens tehnologic, așa este. Călătorim mai ușor și în condiții mai bune, comunicăm mai ușor și în mai multe feluri, trăim mai confortabil, așa că, da, e o lume mai bună, se vede clar. Dar vedem la fel de clar că acest gen de „bunătate“ poate modifica sufletele și în rău sau, în orice caz, nu le îmbunătățește neapărat. Primesc cu bucurie vestea oricărui progres tehnologic. Dar știu bine că orice progres tehnologic din istorie a fost cu două tăișuri, iar cel puțin unul dintre cele două tăișuri trebuie „luat sub control“. Să ne gîndim la inventarea automobilului. Ce progres extraordinar! Un mijloc de transport care a ajutat imens omenirea și pe fiecare dintre noi. Dar, după ce l-au inventat, marii „tehnocrați“ și-au dat seama curînd că obiectul pus de ei pe piață nu e doar util, ci și potențial periculos. Dacă nu există reguli de utilizare a automobilului, dacă nu există un anume antrenament sau o minimă pregătire tehnică a celor care se folosesc de el, se pot întîmpla tragedii. Astfel, a apărut ca necesară reglementarea – au apărut reguli de circulație, școli, examene. Eu cred că orice progres tehnic trebuie primit împreună cu convingerea că beneficiul e dublat și de risc. Asta nu înseamnă deloc că mai bine refuzăm progresul. Asta înseamnă doar că e bine să știm că, odată cu el, vin și posibile primejdii care trebuie prevenite. Ce progres fabulos a fost adus în lume de industria IT! Pe de altă parte, există statistici care spun că, de pildă, acei copii care petrec mai multe ore pe zi dinaintea ecranului de computer riscă o încetinire a dezvoltării inteligenței, ba chiar pot prezenta, prematur, afecțiuni psiho-neuronale. În acest sens spun că trebuie să prevenim, să ne păzim, să ne bucurăm de progresul tehnologic, re-gle-men-tîndu-l. Recomand, în acest context, cartea Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii scrisă de Manfred Spitzer, tradusă în românește la Humanitas.
Cred că fiecărui tip de societate îi corespunde propriul tip uman. Dacă societatea contemporană este alta decît cea de ieri, de ce ne-am uita la un tip uman din trecut, poate nerelevant astăzi? Nu-i mai util să privim doar în prezent?
Nu. Pentru că despre cei din trecut știm tot sau, în orice caz, știm mai multe decît putem ști despre cineva care trăiește acum. Biografiile celor din trecut sînt încheiate: cam știm ce au fost și cum erau. Pe cei care trăiesc odată cu noi nu îi putem percepe, oricît am vrea, într-o variantă definitivă și e greu, prin urmare, să-i tratăm ca repere. Aș cupla, în această ordine de idei, tema trecutului cu nevoia noastră de modele, cu nevoia de a admira. Nu te poți forma, nu poți să-ți trăiești tinerețea sănătos, nu poți învăța nimic dacă nu admiri, dacă nu faci experiența emulației! Or, nevoia de admirație cuprinde în ea, ca subînțeleasă, și nevoia de stabilitate, de criterii, nevoia de fundal consacrat, pe care te poți baza cînd judeci și acționezi într-o lume care, prin natura ei, e schimbătoare.
Dar cred că noțiunea-cheie care ne face să înțelegem nu doar raportul nostru cu cei de dinaintea noastră, ci și nevoia noastră de ei, este noțiunea de „tradiție“. Uităm adesea sensurile profunde, e-sen-ția-le, ale acestui cuvînt cînd încercăm să vedem dacă mai există tradiții sau dacă cele încă existente mai stîrnesc vreun interes. Cuvîntul „tradiție“ vine din latinescul trado, tradere, verb cu sensuri nuanțate. Însemna, în primul rînd, „a transmite“, iar substantivul traditio însemna și învățătură, adică ceva ce se transmite printr-un proces de școlire. Asta presupune că tradiția nu este doar o privire curioasă spre trecut, ci și un apel către cei care au ceva să ne învețe și de la care noi avem ceva de învățat. Tradiția e suma celor care au ceva de livrat în ordinea formării tale. Nu te formezi fără să preiei lucruri și nu numai, generic, de la oamenii de dinainte, ci și din marile realizări culturale ale istoriei. Nu există nici un creator, oricît ar fi fost el de original, de „revoluționar“, care să nu fi lucrat uitîndu-se și la cei de dinainte.
Cred că exemplele cele mai puternice care susțin ceea ce spuneți sînt chiar artiștii socotiți a fi actorii celei mai novatoare mișcări din istoria artelor, cei de la începutul secolului XX, precum Picasso, Matisse sau Brâncuși. Marea lor revoluție constă în faptul că dacă, pînă la ei, generațiile de artiști se uitau în urmă la generația care i-a precedat sau la cea anterioară aceleia, acești teribili ai secolului XX s-au uitat mult mai în urmă, la arta primitivă, la „arta neagră“, la arta egipteană sau etruscă. „Revoluția“ lor în asta a constat: au privit într-un trecut mult mai îndepărtat decît predecesorii lor și astfel au devenit șocant de moderni.
Îmi amintesc cu amuzament de o expresie pe care o folosea propaganda comunistă – „tradiții revoluționare“. Un nonsens, care a alimentat și ideologia „mobilizatoare“ a „revoluției permanente“. În fine, multe din poncifele vremii erau caraghioase. Redevenind serioși, ar fi de spus că trado, tradere însemna și a trăda. Ceea ce poate însemna că fiecare individ trebuie să aibă și puterea de a se „trăda“ pe sine, în sensul unei strategice, temporare lepădări de sine pentru a deveni apt să primească tradiția. E destrămător, din unghi pedagogic, să te consideri împlinit pe cont propriu, să crezi că nu mai ai nimic de învățat de la cei de dinainte. Tradiția presupune continuitate, presupune o prelungire vie a trecutului și de aceea îți pretinde, în schimbul a ceea ce te învață, să iei în calcul și valori mai vechi, diferite de ale tale. Tradiția, în fond, este o ofertă care ți se face și pe care ești liber să o valorifici cum vrei, așa cum îți valorifici talantul. Oamenii pe care eu i-am cunoscut, „oamenii vechi“, îmi transmiteau ceva ce și ei primiseră, o ofertă pe care ei deja o acceptaseră. Și resimt ca pe o datorie să dau și eu, mai departe, ceea ce am acceptat și am primit de la ei. Tradiția – în sensul de „a da, a înmîna“ al lui trado, tradere – are două faze, ca respirația. Inspiri și expiri. Primești și dai.
Aș vrea să fiu cît mai bine înțeles, pentru că mi-e frică să nu las impresia că bombăn modernitatea și că nu am priză la noutate. Nu pledez și nu cred că noutatea trebuie refuzată. Spun, doar, că nimic nou nu se poate afirma dacă nu implică un anumit procent de continuitate, dacă nu se așază, inteligent, fără orgolii pompoase, în suita unei căutări tradiționale, adică în curge-rea organică a timpului căreia nu i se poate sustrage. Ca să ne bucurăm de nou, trebuie să rămînem, totuși, în interiorul aceleiași istorii...
Resimțiți datoria de a da mai departe ce ați primit. Cui dați?
Nu poți da decît celui care cere, celui care așteaptă să primească. Nu poți da cuiva care nu vrea nimic de la tine sau, dimpotrivă, e enervat de ceea ce ai putea să-i dai. De pildă, cei care se referă la unii dintre noi ca fiind „boierii minții“ au impresia nu doar că nu le putem da nimic, ci și că le luăm totul. În cazurile acestea, nu mai e vorba despre un conflict de generație, ci de un exclusivism de generație.
Dar tradiția e constrîngătoare, e formală și își pierde substanța în contemporaneitate. Devine la un moment dat o piedică, o piatră de moară de gîtul progresului, o inutilitate cronicizată ca impediment, nu-i așa?
Orice valoare pe lumea asta poate deveni un blocaj dacă e supradimensionată și idolatrizată. Ideea de noutate însăși, cu tot ce presupune ea acum (vezi, de pildă, „corectitudinea politică“), ajunge să fie un impediment, o piatră de moară. Avîntul reformist, avid de nou cu orice preț, devine și el un impediment, căci se întoarce împotriva propriilor lui scopuri. De pildă, eu sînt uimit să aud că ideile reformatoare despre școală presupun schimbarea radicală a raporturilor dintre profesor și elev. Elevii nu mai trebuie provocați competitiv, notele nu trebuie să-i „hărțuiască“ în nici un fel, profesorul trebuie să se abțină de la orice manifestare a autorității sale, în general trebuie să se instaleze o relație de egalitate, de „colegialitate“ s-ar zice, între profesor și elev. În general, ideea e că trebuie să mergi la școală destins, ca la joacă. Mie mi se pare un mod de a gîndi care e salutat astăzi mai ales pentru că depășește tradiția și o declară incorectă, dar nu cred că e un mod de a produce valori, oameni întregi.
Oamenii din trecut, despre care spuneți că știm deja sau putem ști cam tot pentru că viața lor s-a încheiat și nu mai au cum s-o schimbe, sînt, poate tocmai de aceea, foarte expuși judecății de azi. Constat pasiunea contemporană de a judeca aspru trecutul. Nu-i iertăm pentru ceea ce noi azi considerăm că e păcat, chiar dacă în lumea lor nu era așa. Sîntem foarte exigenți cu oamenii din trecut, cu oamenii vechi și cei mai mulți pică examenul la care îi supunem. Se zice că e bine așa, ca să ne exersăm spiritul critic. Dumneavoastră ce credeți, cum e mai înțelept să-i judecăm pe cei vechi: mai exigent sau mai îngăduitor?
Să-i judecăm lucid. Iar această luciditate înseamnă că nu trebuie să-i idolatrizăm, dar nici să plecăm de la prejudecata că tot ce vine de la ei e mai rău, mai periculos sau mai deformator decît ce facem noi. Să nu uităm că, oricum, creștinește vorbind, judecata trebuie ținută în frîu. Să te repezi să judeci tot, și prezentul, și trecutul, nu e ceva împlinitor, spiritual vorbind. Să trăiești tot timpul privind lumea (de azi sau de ieri) cu un ochi de evaluator sever înseamnă nu doar că ai o falsă imagine despre tine însuți, ci și că-ți trăiești viața într-un mod trist.
Ne place să demolăm statui, să des-ființăm reperele celor de dinainte. Ei sint subversivi pentru morala publică de azi sau chiar pentru legea de azi. Cum vi se par judecățile care răstoarnă?
Discernămîntul e nu doar normal, e decisiv. Sigur că putem stabili și restabili ierarhii între cei de dinaintea noastră. Ca și noi acum, și ei aveau, mai toți, pete de un fel sau de altul pe conștiințele lor sau pe reputațiile lor. Nu există om creat în versiune angelică – toți avem și bune și rele. Important e ce au transmis ei și ce putem prelua de la ei. Ce putem tolera sau nu din biografia lor. De altfel, eu cred că mai important decît să le facem statui celor de dinainte e să-i ținem vii. Or, viul presupune lumini și umbre. Eu cred că util cu adevărat e să vedem ce anume e formator pentru noi din ceea ce ei ne-au transmis. Faptul că G.B. Shaw a scris laudativ despre Mussolini și Stalin este deplorabil. Dar asta nu evacuează din cultură opera lui de dramaturg, după cum nici opera lui de dramaturg nu scuză publicistica lui politică. Toți facem tîmpenii, toți facem prostii, toți avem momente de derută și toți ne trezim la un moment dat că am pledat pentru ceva care n-ar fi meritat. Asta e viața!
Întotdeauna a existat o diferență de viziune între generații, îndeobște numită „ruptură“. Cei mai noi se distanțează de cei mai vechi, chiar dacă cei vechi se întîmplă să fie o generație formidabilă, iar cea nouă nu neapărat așa. E normal. Doar că acum, din cîte văd, e vorba de altceva. Acum nu mai e vorba de o ruptură de generație, e vorba de o mutație. Ceva major s-a schimbat în funcționarea societății, dar și în funcționarea lăuntrică a fiecărui om.
Lumea veche avea o mai bună înțelegere a ierarhiilor și valorilor umane. Dacă am spus că lumea veche mi se pare „un paradis al stabilității“ citîndu-l pe Zweig, trebuie să adaug și părerea mea personală că lumea de azi e atît de dinamică încît îmi pare un infern al instabilității. Adică pe dos. Schimbările de la o zi la alta îmi par, omenește vorbind, imposibil de metabolizat. Plus că ți se spune deodată tot ce vrei și ce nu vrei: afli ce-a pățit un biciclist din Columbia, de ce a murit o femeie în Africa de Sud, ce mai e nou în războiul din Yemen, cît au ajuns să coste dovleceii în Canada etc. Am mai spus-o: cer să mi se respecte și dreptul de a nu fi informat total, pînă la destrămare mentală... Să-mi rămînă timp și chef pentru reflecția de sine, pentru neconjunctuaral, inactual, ne-mediatic. Mi se pare dramatic că a dispărut răgazul, calmul contemplativ, cumpăna răbdătoare a meditației. Nu mai există decît angajare, acțiune și reacție promptă sprijinite, de obicei, pe o judecată tăioasă.
Această intensificare de ritm se cheamă progres. Progresul nu e doar tehnologic, despre care am vorbit, ci și interior, omenesc. Specia noastră progresează. Foarte mulți dintre noi cred că oamenii de azi primesc mai multă informație decît cei de ieri, ceea ce înseamnă că oamenii de azi au progresat.
Eu, personal, nu pot spune așa ceva. Dimpotrivă. Omenește vorbind, eu văd un regres. Și dacă aș avea de ales în care din cele două lumi aș vrea să mă nasc, aș alege-o pe cea de ieri, în sensul lui Zweig. Acolo m-aș simți mai acasă și mai liber să-mi caut și să-mi urmez calea. Astăzi, trăim, mi se pare, într-un prizonierat al noutăților. Și al unui relativism încîntat de sine: nu mai există nici „mamă-tată“, nici „masculin-feminin“, nici „regulă-libertate“, nici „alb-negru“. Încet-încet, mă văd constrîns să trăiesc în altă lume decît a mea. Or, eu prefer să trăiesc într-o lume pe care o pot înțelege și anticipa în mișcările ei, chiar dacă nu sînt de acord cu toate.
Cum e posibil să vă gîndiți că ați fi mai liber în lumea de ieri? Percepția generală e că agenda libertății a avansat cu ultimele generații. Sîntem mai liberi decît erau cei de dinainte!
Așa se spune pentru că libertatea a devenit o chestiune ideologică. Ideologia de azi te face să crezi că ești mai liber decît ieri. De altfel, puține lucruri mă deranjează mai mult în lumea de azi decît ideologizarea. Sigur că și în lumea de ieri existau ideologii. Dar acum, se pare că nu ești cu adevărat un om întreg dacă nu ești angajat vizibil într-un aparat propagandistic, într-o formă sau alta de activism. E vorba de o precipitare ideologică ce nu exista înainte. Și în trecut avem multe cazuri de oameni confiscați de ideologii, dar prestigiul nu se construia pe așa ceva. Dimpotrivă, astăzi, angajamentul prompt de partea ideologiei „bune“ îți aduce automat prestigiu social, academic, intelectual și nu numai.
Dar și cei vechi au fost arși de patimi ideologice la un moment dat. Ce e diferit între patima lor ideologică și patima ideologică de azi?
Patima ideologică de ieri putea fi periculoasă prin radicalitatea ei, implicînd acțiuni sociale riscante și un tip de partizanat, bazat pe un insomniac principiu al discriminării. Patima ideologică de azi e la fel de periculoasă, după părerea mea, pentru că propune „generoase“ soluții egalizatoare: „nu mai accept ca lumea să fie împărțită în masculin și feminin“ sau „nu mai accept să se facă diferențe între oameni chiar dacă în mod evident sînt diferiți“ sau „nu mai vreau «mama și tata», vreau «părinte 1 și părinte 2»“ etc. Ideologiile la care ne referim cînd vorbim despre derapajele celor de dinainte erau, adesea, niște abuzive construcții teoretice, preocupate să argumenteze, să convingă, să manipuleze. Astăzi, gîndirea – fie și derapantă – e înlocuită cu gata-gînditul, cu un metabolism mental de tip fast-food. De-aia sînt imediat pe înțelesul oricui. Nu trebuie să faci vreun efort de gîndire ca să le înțelegi, ele ți se livrează ca produse deja înțelese, deja rumegate, tu trebuie să spui doar da sau nu, trebuie doar să aderi sau nu. La adeziunea public manifestată, vine imediat răsplata. Dacă s-a stabilit că e bine să fii ecologist indiferent ce-o însemna asta, te faci ecologist și ești celebru în două zile, nu ai ce gîndi despre asta. Admiți, ești bine plasat; nu admiți, ești rău plasat și gata. Atenție, a nu se înțelege că prefer ideologiile elaborate celor „de larg consum“. Nu-mi plac nici unele. Nu-mi plac ideologiile, indiferent de culoarea lor.
Ajutați-ne să înțelegem, totuși, în ce sens erau diferiți oamenii de ieri de cei de azi. Că se îmbrăcau altfel, sărutau mîna doamnelor, ridicau pălăria pe stradă cînd se întîlneau – nu e cam puțin ca să spuneți că erau diferiți de noi, care nu ne mai comportăm așa?
Pare puțin, dar e mult. Exista un cod al raportării la celălalt care acum a devenit mult mai sprințar. Ideea de politețe a ieșit din actualitate. Politețea a fost înlocuită cu autenticitatea – comportă-te cum îți vine pe moment, lasă regulile formale de politețe la o parte! Fii tu însuți în orice moment!
Judecăm oamenii după cum apar. Înainte era de neconceput ca cineva să vină la o întîlnire care avea loc într-o universitate îmbrăcat în pantaloni scurți și încălțat cu sandale de se văd degetele pe-afară. Azi, e perfect acceptabil. Savantul poate veni la o conferință îmbrăcat și încălțat și așa. În schimb, înainte, omul îmbrăcat după cod putea spune la întruniri academice cam ce credea, dar acum, îmbrăcat liber, nu mai poate spune ce-i trece prin cap, ci trebuie să fie pe linie. Despre libertate am vorbit, haideți să vorbim și despre aparențe. De ce aparențele de atunci vi se pare mai legitime decît cele de azi?
Pentru că aparențele de-atunci erau reglementate, iar cele de azi sînt arbitrare. Am auzit, de pildă, că Alexandru Paleologu, în închisoare, îmbrăcat în zeghele acelea sinistre, se străduia să găsească o bucată de cîrpă, ca să și-o pună în buzunarul de la piept așa cum își punea batista cînd era îmbrăcat în smoking, în anii de dinainte. Nu voia nici să cucerească pe cineva, nici să intimideze pe cineva. El își reconstruia cu mijloacele din pușcărie ambalajul care-i dădea identitatea lui reală. O identitate pierdută, dar nu uitată. Pe de altă parte, în anii comunismului, el umbla adesea foarte nonșalant îmbrăcat. Apărea, de pildă, nu de puține ori în sandale cu degetele pe-afară, dar de-acum era altceva. Era modul lui de a nu se supune costumației de tip comunist, pe care deja începuseră să o adopte toți tovarășii. Făcea o mică frondă la adresa codului vestimentar de atunci. Mă bucura să văd și la Noica deprinderi comportamentale care clar nu erau ale momentului, dar care mă emoționau așa cum te emoționează o pictură veche. Zambaccian a scris undeva că, de cîte ori Gheorghe Petrașcu vedea cîte o pictură, avea obiceiul să o pipăie ca să vadă cît de gros este stratul de culoare. Și dacă era pregnant, cum îi plăcea lui, exclama admirativ: „Vecchio!“. Adică, pentru Petrașcu, „Vechi!“ era un compliment, o calificare estetică. La fel și pentru Caragiale (vezi motto-ul revistei noastre). Pe scurt, între vestimentația „veche“ și cea actuală e diferența dintre conformitate și arbitrar, dintre regulă identitară și capriciu „original“. Dar problema e complicată. Sînt multe de spus, dacă nu vrem să cădem în prejudecăți facile.
Orice progres are un preț. Orice pas înainte presupune că lași ceva în urmă. Mulți ar spune că, în fond, dacă prețul pentru progresul de la omul de ieri la omul de azi a fost pierderea manierelor și a „codului“ despre care vorbiți, poate că a meritat. Important e progresul, nu?
Cum bine știi, și creaturi superioare omului, precum îngerii, au cunoscut un episod de „cădere“. Nu m-ar mira dacă, la un moment dat, ar cădea și omul cam în același mod și din aceleași cauze. Nu pot face profeții, dar tema riscurilor progresului trebuie să fie prezentă. Nu ne ajută mult tema progresului garantat, a evoluției normale, oriunde ar duce această evoluție. Ne ajută mai mult, cred, gîndirea asupra continuității și asupra a ceea ce rămîne, în raport cu ceea ce se schimbă. N-ar trebui să fim încîntați de ceea ce se schimbă, ci de ceea ce rămîne după ce se schimbă ce e de schimbat, pentru că asta este chiar structura de susținere a tipului de ființă care sîntem.
Lumea de ieri are și ea fisuri, păcate, momente rușinoase sau chiar strigătoare la cer. Eu nu sînt dintre cei care reacționează radical la valul de noutate spunînd că tot ce e vechi e bun și tot ce e nou e rău. Nu dihotomia asta mă preocupă, fie și pentru că nu cred în ea. Mă preocupă, însă, continuitatea. Mi se pare că garanția integrității noastre este continuitatea.
Se mai poate întoarce ce s-a pierdut? Poate fi repetat trecutul într-o versiune îmbunătățită, fără păcatele lui?
Nu cred că putem repeta trecutul. Nu putem pretinde, chiar de-am face-o toți deodată, că trăim acum 70 de ani. Putem regăsi ceea ce s-a pierdut? Sper. Nu știu. Dar ceea ce știu este că dacă nu reflectăm la problema raportului nostru cu trecutul, cu tradiția, cu oamenii vechi, ajungem să nu ne mai putem recupera nici măcar pe noi înșine. Ar fi o dezrădăcinare foarte periculoasă. Nu poți trăi fără rădăcini.
Vă mulțumesc.
interviu realizat de Sever VOINESCU
