Andrei PLEŞU

Ucraina stă însă între un agresiv apetit imperial și o sumă de bune (și politicoase) intenții europene.

„Singurul mijloc de a vorbi corect, pe de-a-ntregul, este, la urma urmei, de a trăi corect.“

Cum să ajungi să te crezi singur în univers, să te crezi locotenentul lui Dumnezeu pe pămînt, dacă nu Dumnezeu însuși?

La noi a apărut, de ceva vreme, ideea (și practica) gazetăriei de grup amical.

Nici o fărîmă de argumentație creștină nu pare a influența crunta realitate.

Împrejurările sufocante pe care le trăim pot provoca un amplu (și poate salvator) efort de reflecție.

Ne trezim mereu cu „vedete” ale vieții publice „demascate”, cu probe, drept nărăviți ai dribling-ului științific.

Retorica amorului patriotic: sună duios, sună eroic, adună voturi.

Dintotdeauna au existat, în mijlocul nostru, tot soiul de lichele care practică zgomotos eschiva retoricii patriotice.

Sînt în mod decis pentru dezbaterea publică a tuturor demisiilor morale, a tuturor asocierilor cu universul crimei şi al minciunii.

Gestul e fapta contemplativilor, „pragmatismul” lor. Acțiunea e a oamenilor „de acțiune”.

Ne definim nu doar prin savoarea împlinirilor culturale supreme, ci și prin minoratul ludic al bucuriilor simple.

E o specialitate a gazetarilor de top: cei care „știu mai bine”, care „s-au prins” de șmecherii nesesizate de cetățenii de rînd, care ne explică, ușor excedați, cum stau, de fapt, lucrurile.

Poeții adevărați să nu se sperie. N-am nici o pretenție!

N-ai timp să însăilezi nenumărate mici capodopere de proză lirică și atunci scrii două-trei rînduri „de uz global“.

Nimeni nu mai are timp şi înclinaţie pentru învăţarea „limbilor moarte“, resimţite ca străine de duhul modernităţii şi al progresului.

„Moş Crăciun nu apare pictat pe pereţii bisericilor, cu toate că el e bun şi vine din ceruri, pentru că Dumnezeu nu i-a făcut încă dosarul de sfînt“ (Ana Matei, 13 ani).

Nu se mai ocupă nimeni de subiecte „depăşite” cum ar fi cele legate de sensul vieţii, al suferinţei, al existenţei răului.

Sîntem cei mai evlavioși dintre creștini, sîntem daci și i-am învățat latinește pe romani.

„Poporul” și „țara” sînt simple fente retorice, nevoia urgentă de soluție și stilistica unei cooperări eficiente sînt simplă materie primă pentru calcule private, pentru autopromovări lucrative.

Am fost emoționat să stau de vorbă cu un om al cărui destin dramatic nu părea să fi lăsat asupra comportamentului și chipului său nici o urmă retorică.

O mai jenantă inconsistență ca acelea la care asistăm, de ceva timp, cu un amestec de perplexitate, furie și tristețe nu cred să mai fi trăit pe scena publică autohtonă de după dictatură.

Căutăm vinovați pentru toate relele la Președinție, la Guvern, în Parlament, dar nu prea punem pe listă și contribuția pe care și presa, la rîndul ei, o are în generalizarea confuziei, a tensiunii sociale, a eșecului pedagogic.

E vorba de o întreagă categorie de oameni, datorită cărora între „afaceri” și „cultură” nu există fractură, ci complementaritate.

Nu mai credem în ce știu specialiștii, dar credem în ceea ce, de fapt, nu știe nimeni cu exactitate.

E sublim modul în care aleșii noștri ajung să se identifice cu faimoase modele ale literaturii autohtone.

Ca să dai de citit, trebuie să fii, mai întîi, un harnic și onest cititor tu însuți.

Nimănui nu i se poate lua dreptul la conduită, chiar dacă are în spinare o colecţie de eşecuri şi demisii inavuabile.

Problema instituţiilor noastre e tocmai componenta lor „umană”, prea umană.

Un anumit „stat paralel” există, altul decît cel „exploatat” mediatic. E „statul paralel” al performanței (culturale sau instituționale), despre care nu se vorbește.

Cuvîntul „coaliție” a ajuns să însemne opusul său: o adunătură de bombănitori care se detestă și se excomunică reciproc.

Stăm sub o avalanşă indigerabilă de informaţii tari şi adormim în plină indigestie. Parcă niciodată n-am fost atît de „abuzaţi” mediatic.

Chiar cînd „situaţiunea” e grav fisurată, nu ajuţi cu nimic transformînd-o în polemică partizană, triplînd cearcănele, manipulînd geamătul ca să semene a urlet.

A simţit vidul omenescului, fără să piardă din vedere latenta lui frumuseţe, promisiunea salvării sale prin culoare, umor şi poveste.

Am promis un adaos la mica antologie de citate din lucrarea lui Mihail Manoilescu despre Etica politică, apărută la Editura Spandugino (Bucureşti, 2010).

Va fi, se pare, inevitabilă acuzația că pun în vedetă un nume care a avut, din păcate, grave derapaje de extremă dreapta.

Nu pot contempla fără melancolie vivacitatea dezbaterii despre noua „materie” de învățămînt, în contrast cu acceptarea resemnată a eliminării unor materii tradiționale.

Să nu se mai spună că, la noi, libertatea de expresie e în criză. Fiecare român (de la cetățeanul obișnuit pînă la tartorul politic) crede ce vrea și spune, nestingherit, tot ce crede.

Vine, inevitabil, momentul în care, cu toată strădania, cu toată cumințenia, cu toată înțelepciunea de care ești în stare, clachezi.

În 1913, George Topîrceanu era pe front, în Bulgaria inamică și bîntuită de holeră. În jurnalul său de campanie găsim următorul pasaj, relatînd un episod de panică româno-română.

Politic vorbind, statul nu oferă „libertate” în sens generic, ci garantează „libertăți” specifice.

Se găsesc mereu concetățeni triști sau furioși, convinși că ne merge rău pentru că „intelectualii” nu se implică, ci dormitează, cu fițe, în „turnul lor de fildeș”.

Săptămîna trecută am început un rapid inventar al obiceiurilor culinare de pe la noi.

Săptămîna trecută am început un rapid inventar al obiceiurilor culinare de pe la noi. Am vorbit despre „hipertrofia aperitivelor”. Continuăm acum cu încă două deprinderi caracteristice...

Politica incendiază mereu afecte care şi-ar găsi uşor un echilibru cuviincios şi durabil printr-un simplu ospăţ comunitar.

România avea nevoie, după 1989, de un purgatoriu al onestităţii, chiar dacă el nu era imediat productiv.

Prin fire, aveam toate datele pentru a nu ajunge ministru de Externe. Sînt sedentar. Nu pur şi simplu leneş, ci sedentar cu sistemă, ideolog al sedentarismului.

Repet: nu mă simt bine cînd recitesc pasajele „cuminți“ ale me­mo­riului meu. Îl regret ca pe un compromis.

Simt nevoia, dacă vorbim despre compromis, să spun cîte ceva și despre propriile mele compromisuri.

Ne bucurăm să depozităm vești proaste, să distribuim vinovății și injurii, să catalogăm dezastre.