Andrei PLEŞU

Am avut norocul să mă formez, în anii nevoii de modele, în preajma cîtorva minunați pușcăriași: Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicu Steinhardt, Sergiu Al-George.

Politicianul obișnuit nu stăpînește decît stilistica discursului vid și pe aceea a agresivității.

Lucrurile ar merge mai bine dacă noii numiţi n-ar reuşi, cu atîta uşurinţă, să stîrnească dorul de cei vechi.

Pămîntul, masa organică grea, e categoric vocația absolută a lui Andreescu, cheia talentului său.

Cuvîntul „a vizita” simplifică și falsifică gestul „cultural” care ni se propune.

Voluptatea sudălmii radicale, terfelirea buruienoasă a adversarului, bălăcăreala groasă sînt de rigoare.

Prezența lor răspîndea o atmosferă de amenitate, politețea lor era firească și plină de grație, aveau haz, aveau naturalețe, aveau o înnăscută distincție.

Paul Klee avea dreptate să declare că numai o lume fericită poate produce o artă imanentă, figurativă.

Un edificiu vitrat e asemenea unui plămîn uriaș, locul unui neîncetat transfer între înăuntru și afară.

Nu suferea stupidităţile pompoase, intrigile, lipsa de pregătire, şmecheria lucrativă, necinstea.

Cititorul căruia îi vorbim trăiește dincolo de inerțiile comode ale publicului de duzină.

Misterele cele mari nu stau neapărat dincolo de vedere, ci se află mai curînd în chiar lumina ei, acolo unde nimeni nu se gîndește să le caute.

E moartea metabolismul esențial al unei „eterne reîntoarceri”?

În loc să înregistreze, să consemneze lucrurile, percepția le dinamitează, le spulberă, le destramă.

Portretul Giocondei a devenit, într-un anumit sens, emblema însăși a artei de a picta.

Spune-mi cum privești (cum „vezi” lucrurile), ca să-ți spun cine ești…

După ce te-ai întîlnit cu pictura lui Țuculescu, nu te mai poți mișca în lume, în lumea naturii și în lumea oamenilor, ca într-o ambianță „nesupravegheată”, neutră, simplu decor atoateprimitor.

De vreme ce nimic nu scapă de atingerea virusului fatal, era inevitabil ca și cuvintele noastre, ale tuturor, să se resimtă.

Și Brâncuși, și Moore – repere absolute ale plasticii moderne – zăbovesc în preajma insolubilei (?) probleme a originarului.

Perechea Matisse-Pallady rămîne un exemplu semnificativ de complementaritate.

Horia Bernea știe să privească spre lucruri cu atîta intensitate încît, provocate de privirile sale, ele sfîrșesc prin a-și spune, nestingherite, povestea.

Lumea lui Rouault e gravă pînă la a fi sumbră, severă ca un decalog, dificilă ca o pedeapsă.

Două insule, în marele arhipelag al desenului. Doi artiști pentru care gramatica artei se reduce la morfologia și sintaxa liniei pure.

A fost nevoie ca pictura să-și tempereze aura de „noblețe” cîștigată în veacul al XV-lea italienesc pentru ca, în veacul al XVII-lea olandez, ea să cîștige dimensiunea sublimului imanent.

Dürer face o artă a intelectului care separă, Leonardo una a rațiunii care unește.

Textele care urmează sînt „scenariile” unor emisiuni difuzate de Teleenciclopedia, în anii ʼ70.

Am luat hotărîrea să dau „retragerii” mele un plus de radicalitate. Nu să mă transform într-o absență totală și definitivă.

Partidele, cînd au probleme interne, caută mici sau mari vedete „colaterale”.

Mă simt adesea vinovat că nu reacționez la comentariile unora dintre cititorii articolelor mele.

Am impresia că România tinde să devină singura țară din lume în care toate partidele și toți candidații unei sesiuni electorale cîștigă alegerile!

Publicul nu e imbecil, decît dacă te ocupi asiduu, pe termen lung, de imbecilizarea lui.

Orice mod de a judeca și folosi un om după criterii altele decît cele ale meritului său personal este o prostie perdantă.

Dacă citești Caragiale, nu poți să nu recitești, iarăși și iarăși, tot ce-ai citit. Și dacă recitești, nu poți să nu dai mai departe...

Cînd sînt prost dispus (ceea ce mi se întîmplă tot mai des), mă tem că simptomele inventariate mai jos au ceva de-a face și cu specificul autohton.

Ceea ce mă îngrijorează este o reînviere a gîndirii de tip ideologic, a demagogiilor populiste, practicate de inși care folosesc orice împrejurare pentru a-și da un conținut de viață.

Fără cultură, fără exercițiul artelor, fără orientarea privirii spre reușitele atemporale ale omului, te prăbușești în arbitrar și depresie.

Era neconvențional fără ostentație, știa de toate în multiple domenii (dar fără urmă de pedanterie), avea umor, putea fi ironic fără menajamente, nu încăpea în standardele obișnuite ale „clericului” edificat și edificator.

Un alt cuvînt folosit de P. Scrima, cu un vădit subton polemic, este cuvîntul „ortopraxie”, desemnînd un soi de proastă înțelegere a „ortodoxiei”.

Orgoliul privat sau de gașcă nu e motivația optimă a unei campanii electorale reușite.

Răzmerița fudulă, tapajul stradal, lozincăraia obosită au devenit, pentru mulți, o vocație.

E plină lumea și mai ales lumea noastră de campioni ai certitudinii.

Presa consemnează tot, „imparțial”, întreținînd o democratică diversitate de opinii catastrofice, încurajatoare, competente, incompetente, locale, globale, științifice, conspiraționiste, partizane, perplexe, avocățești, criminalistice, polițienești.

Românii „nu sînt o națiune, ci o profesie…” Dacă nici asta nu e „discriminare rasială”?!

Nu e mai bine să te bizui pe mintea copiilor, inocentă și perspicace, mai cu seamă cînd e bine stimulată de un mare artist și profesor cum este dl Dorel Zaica?

Nu se poate contesta tensiunea existentă între anumite reflexe procedurale și dogmatice ale Bisericii și anumite „exigențe” (și blocaje) ale multor intelectuali (mai cu seamă cei asimilabili modernității), cînd e vorba de o comunicare reală pe tema „transcendenței”.

Revine la rampă o tensiune aspră, de nedomesticit, adînc regretabilă, între Biserică și intelectuali.

O mulțime de politicieni de-ai noștri schimonosesc – patriotic, desigur – limba română.

Dumnezeu nu depinde de avocați. Și e ridicol să-ți iei libertatea de a-I strecura pe sub ușă liste cu băieți buni și băieți răi.

Prefer interogația ofensivă, neliniștită, asumată, retoricii cuminți a somnolenței „edificate”.

„Păcatul” se definește, în varianta teologală, ca proastă utilizare a libertății, ca alegere greșită, cu consecințele de rigoare.