Încercările vieții se pot depăși, uneori, și prin destinderea candidă, nefandosită, a „clipei” trăite simplu, dincolo de „indicații” sublime, de retorica aulică a suprasensibilului.
Pentru a depăși criza prin care trecem se face apel, pe bună dreptate, la solidaritate, la grija acordată celui de lîngă tine, la spiritul comunitar, la cooperarea tuturor, spre binele tuturor. Din păcate, solidaritatea nu pare să fie virtutea noastră majoră.
De vreme ce nimic nu scapă de atingerea virusului fatal, era inevitabil ca și cuvintele noastre, ale tuturor, să se resimtă. Lingviștii, sociologii, psihologii se confruntă cu un impozant val de materie primă neprelucrată, cu noi teritorii de cercetare, cu o nouă interogație de specialitate.
A face politică în România de azi a devenit un simplu exercițiu polemic. De la tribuna Parlamentului sau din felurite studiouri de televiziune se proferează energic grosolănii, perle de limbaj buruienos, chiote de mahala.
Cînd îşi încheie mandatul, fiecare ministru se îngrijeşte să lase urmaşului un cabinet gol: îşi ia hîrtiile şi obiectele personale, goleşte rafturile, şterge urmele vizibile ale prezenţei proprii. Rămîn, fireşte, urmele nevăzute, amprente inefabile ale tuturor locatarilor. Orice cabinet ministerial e, inevitabil, o arhivă de spectre.
Mi se pare util să propun și cititorilor noștri „scrisoarea“ doamnei avocat, preocupată de o problemă esențială, acută și, din păcate, tratată ineficient de instituțiile aferente.
Biserica are de luptat, în mod legitim, cu ideologii secularizării, dar n-ar trebui să treacă prea ușor nici peste propriile ei poticneli și inadecvări, dat fiind spiritul vremii.
Putem oricînd să îi vedem pe copiii și nepoții noștri venind de la lecția de istorie cu „informația“ că, sub comunism, dracul nu era chiar așa de negru.
O experiență caracteristică a memorialisticii este ruptura comică, dar și potențial traumatizantă, între ceea ce știi că ai trăit și ceea ce se speculează ulterior, cu motivații diverse, în legătură cu „bagajul“ tău existențial.
Cu aceste amintiri în minte, sumedenia de analize și interpretări apărute ulterior, cum că totul a fost „aranjat“ dinainte, contrafăcut, construit aproape parodic, pas cu pas, de un hiper-abil „consiliu“ autohton și planetar, îmi e cu totul străină.
Imaginea mea despre revoluție e mai simplă și, pentru iubitorii de complexități subtile, dezamăgitoare. Luați pe nepregătite, am alunecat rapid într-o generală confuzie.
Ridicaţi-vă, măcar pentru o clipă, din mlaştina intereselor voastre imediate! Luaţi un pic de înălţime! Luaţi un pic de distanţă faţă de harţa zilnică, faţă de combativitatea partizană şi faţă de voi înşivă!
După experiența de la Ministerul Culturii, eram decis să nu mai particip la nici o formulă guvernamentală. Doi ani de „administrație“ mi se păreau suficienți.
Năucit de acest asalt al „facilităților“ și fiind, prin natură, mai curînd conservator (adică „expirat“, cum mă simt tot mai des), nu mă pot abține să privesc înapoi, cu tandră melancolie, spre „complicațiile“ cu față umană ale trecutului. Știu, totuși, că fără progres nu merge.
Sînt stimulat să reconstitui fragmente din biografia mea și de o sumedenie de versiuni mai mult sau mai puțin delirante, lansate pe piață de „specialiști“ în teoria conspirației sau, pur și simplu, de spirite resentimentare, de inși care reușesc să te deteste, deși nu le-ai făcut nimic sau pe care, de multe ori, nici nu-i cunoști.
Toți credem că știm ce e „normal“ și ce nu, ce e „firesc“ omenește și socialmente și ce e derapant, alături cu drumul, eventual scandalos. Dar, tocmai pentru că ni se pare că știm, nu mai reflectăm îndeajuns asupra normalității „normalului“.
Avea talentul rar al frondei fără stridenţă, al agresiunii politicoase, al subminării regulilor, fără urmă de grosolănie. Totul, în alcătuirea lui Leo, era de ordinul excepţiei, al neconformităţii.
Maturitatea politică reală presupune, chiar și în arena dezbaterii, reguli de bun-simț, bun gust, bună cuviință. Diversitatea nu trebuie să se exprime ca ferocitate exclusivistă, ca voluptate a deconstrucției, ca aplomb războinic.
După catastrofa degradantă a Holocaustului, ne-am fi așteptat ca incriminarea cuiva după criterii etnice să nu mai funcționeze niciodată în dezbaterea publică. Sau să fie amendată prompt, mergînd pînă la soluții penale. Ei bine, de la o vreme, apartenența la o etnie sau alta a revenit, impenitent, grosolan, în ringul confruntării electorale, ca un cap de acuzare mereu la îndemînă.
Evident, destinul individual nu poate fi „sistematizat“ nici în cheia resemnării, nici în cheia revoltei. M-am întrebat, de cîteva ori, în lunile din urmă, cum aș fi comentat, cu Mașa însăși, drama la care a fost condamnată. Nu cred că ar fi acceptat un dialog „constructiv“ și pedant.
Sîntem în plină campanie electorală. Ne-am fi așteptat ca, după 30 de ani de exercițiu democratic, „turnirul“ politic să se reformeze stilistic, să capete substanța și manierele unei dezbateri care implică, desigur, concurență, dar fără să băltească în istericalele unei răfuieli de periferie. Ne-am fi așteptat să vedem alt tip de combatanți, alt tip de discurs, alt tip de dialog (fie el și polemic).
Aproape nici un candidat nu se poate debarasa, în campania sa electorală, de o sumedenie de „legi nescrise“ ale luptei pentru voturi. E amuzant să vezi cum se străduiesc mai toți – fiecare după înzestrări, după sugestiile sfătuitorilor și după exigențele cutumei – să bifeze manevrele de seducție obligatorii. Una dintre ele e să fii „popular“: e musai să faci „băi de m
Ion Vianu, în trecere prin București, mi-a făcut plăcerea să-mi dăruiască ultima lui carte apărută, anul trecut, la Editura Polirom (Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru). Am citit-o cu lăcomie și, de-atunci, mă simt zilnic vinovat că amîn să scriu despre ea. Dar nu amîn, cum mi se întîmplă, uneori, din demobilizare contextuală, din obosea
N-am cum să fac un inventar complet. Tejghelele vieții noastre politice, deși multicolore în aparență, sînt, de fapt, goale. Dar m-aș opri la trei însușiri fără de care, după părerea mea, un om politc nu este nici om întreg, nici politician întreg.
Ca toate întîlnirile proaste, întîlnirea cu depresia poate avea surprinzătoare beneficii. A înțelege asta e, deja, un început de „depresurizare“… În cazul meu, cîteva pasaje biblice au funcționat, în chip neașteptat, ca „agent“ detoxifiant, ca prilej d
Ca unul care a trăit vremurile pre-decembriste, pot livra însă o altă imagine a „binelui“ totalitar, la care „nostalgicii“ nu sînt obișnuiți să reflecteze. Asta nu înseamnă că vreau să justific răul, că aș da prezentul pe trecutul comunist, că sînt orb la m
E important în ce fel de spaţiu se întrunesc oamenii politici. Ceea ce vezi de jur împrejur te modelează insidios, te contaminează, sfîrşeşte prin a te locui. Faptul că, după revoluţie, mai toate instituţiile importante ale statului român îşi au sediul într-o
Stilistica specifică a educației, ca și aceea a artei, exclude rigorile pompoase ale „imperativului categoric“, preferînd retorica mai nuanțată, mai subtilă a farmecului, care nu pune accentul pe legiferare, ci pe seducție. Autoritatea (recunoscută)
De „greșeli de exprimare“ nu mai vorbim: „negaționalism“, „imunoglobină“ etc. Dar ce contează? Vrei să fii președinte, nu profesor de română, geografie sau geopolitică! Iar doamna Dăncilă tocmai președinte vrea să fie, la concurență, de altfel, cu doamna Bruynseels…
Nu vreau să demobilizez pe nimeni. Constituțional vorbind, oricine are dreptul să intre în luptă. Nu contest, în cîteva cazuri, îndreptățirile personale și contextuale ale celor care au hotărît să se „angajeze“. Constat doar că această variantă de campanie,
„Confundați uneori cultura cu music-hall-ul“, mi-a spus deunăzi, dojenitor, un împătimit al arhivelor și al edițiilor rare, căruia îi vorbisem, cam obraznic, despre sterilitatea erudiției pure. „Iar dumneavoastră confundați cultura cu expertiza contabilă“, i-aș fi răspuns dacă n-ar fi adăstat, între noi, filtrul vîrstelor. În fond, o problemă atît de serioasă trebuie discutată mai cumpănit, fără excese polemice, fără ambiția vanitoasă a replicii tăioase. În aparență, aveam de apărat un
Nu oricine e făcut să răstoarne lumea întreagă cu pîrghia duhului său. Dar e dată oricui șansa de a intra în serviciul celor care o pot face. Șansa de a sluji un destin mare poate fi începutul unui destin la fel de mare. În afara jocului pică
M-a emoționat să văd că peste 20.000 de oameni, din țară și din diaspora, au înțeles să vină la București, pe caniculă, cu mijloace proprii („Aș! Finanțați de „reacțiune“!), în amin
Psihologia post-comunistă ar fi trebuit să aibă în vedere o strategie simplă: stabilirea unui diagnostic circumstanțial și „implementarea“ unei terapii adecvate. N-a fost cazul. Am ales fie festivismul țanțoș, fie bombăneala demobilizatoare.
Nu e despre Iohannis, Dragnea, Dăncilă, Tăriceanu, Băsescu, Orban și Cioloș, despre liberali, useriști, pemepiști şi pesedişti. E despre pensii, proprietăţi, preţuri, impozite, chirii, drumuri comunale și autostrăzi, legi, ajutor la vreme de catas
Mai sînt vreo patru luni pînă la alegerile prezidențiale și cam nici un partid nu și-a ales și lansat un candidat plauzibil. De ce? Mai întîi, pentru că în nici un partid (cu excepția liberalilo
Pentru foarte mulți, de pretutindeni, patriotismul e un exercițiu de retorică. Despre țară se vorbește „frumos“, „înaripat“, „înlăcrimat“, „eroic“, și cu dor, și cu jale, gata și de sacrificiu, și de festivități, și de suficiență făloasă, și de victim
Știi că există legi pentru protejarea liniștii publice, dar nimeni nu le ia în seamă. Poliția nu intervine, cetățenii victimizați suportă, cu tradițională resemnare, situațiunea…
Anul acesta avem, se pare, oarecare noroc în materie electorală. Partidul de guvernămînt a ieșit prost din competiția cu Opoziția (așa pestriță și confuză cum este…), iar alegerile Congresului Național PSD au creat neașteptate fisuri interne și „opțiuni“ tactice, de natură să transforme stricăciunea în nebuloasă. Nu putem vorbi, totuși, despre o binevenită „parte plină a paharului PSD“, dar ne putem face iluzia că „partea goală“ a devenit un fel de șpriț, o combinație de „tărie“ cu apă chioară,
Politicianul inteligent – mai spune congressman-ul american – trebuie să renunţe, măcar strategic, dar dacă se poate şi sincer, la ideea că are întotdeauna dreptate. Infailibilitatea afişată non-stop nu convinge. Ba din contra, te face antipatic. Î
