Ebrietatea paralizantă a „medaliei“ de campion. Iei „felicitările“ drept încheiere suficientă prin ea însăși a competiției, iei primul pas către orizontul proaspăt deschis ca fiind ultimul.
Falsificarea folclorului este, la noi, o deprindere mai veche decît s-ar putea crede. Încă din 1925, Blaga deplîngea sporirea îngrijorătoare a numărului celor care „în numele unui tradiționalism rău înțeles, fac exces de etnografie artistică“. Gafa lor e u
Moartea pare scutită de mizeria descompunerii putride. Miresmele nu devin miasme. Moartea nu cade niciodată în pestilenţial. Pălire, uscare, dezagregare, toate păstrează ceva curat şi firesc, fără duhoare şi fără înnoroire. Se trece
Partea mai puțin amuzantă e cînd, după cîțiva ani, niște inși s-au gîndit că poate noi spălăm bani pentru campaniile electorale. A venit o echipă de la Curtea de Conturi să ne verifice. Evident, ce puteau găsi? Dar cea mai urîtă întîmplare s-a petrecut prin 1998, cînd eram ministru de
Se poate gîndi democrația fără exercițiul ritmic al alegerilor? Fără îndoială, nu. Din păcate, însă, scrutinul nu funcționează ca un mecanism riguros, străin de orice aproximații, ambiguități, subterane impure, manevre ipocrite, strategii interesate, înșelăciune, demagogie, prostie. Nu avem de-a face cu un sistem infailibil de evaluare cantitativ-calitativă, cu o „măsurătoare“ a cărei precizie să fie incontestabilă. Avem de-a face mai curînd cu un fel de „organism“ colectiv, cu cramp
În mai toate farmaciile s-au ivit, dincolo de tejghea, generații noi: e vorba, în general, de fete tinere, foarte drăguțe și serviabile, dar care, adesea, par să fie în „practica“ de după terminarea studiilor: adică în intervalul de timp neces
Lîngă mormîntul domnului Noica am, o clipă, senzația că sîntem amîndoi la mormîntul lui. Îl percep, cu alte cuvinte, mai curînd „dincoace“ decît „dincolo“.
Toți avem nevoie, într-o situație sau alta, de un episod (în principiu firesc) de ieșire din vîrtej, de experiența unei (igienice?) „dez-lumiri“, a unei dez-legări din imediat (înaintea marelui dez-nodămînt), de recuperarea unui orizont distinct de ce
Cultura de tip „clasic“, mai ales cea umanistă, capătă un aer vetust, divagatoriu, dacă nu direct „evazionist“. Nu-i nimic! Reajustăm ambalajul! Dacă vrem să edităm un manuscris, proaspăt descoperit, din antichitatea creștină, nu prea ave
Care sînt limitele legitime ale legiferării? Cum să facem pentru a evita ceea ce Habermas numeşte „juridificarea“, „colonizarea“ pernicioasă a „lumii vieţii“? Cum să protejăm, prin lege, omogeneitatea valorică a societăţii, fără să facem violenţă heterog
Amintirea lui Alexandru Paleologu („conu’ Alecu“ pentru sufletul meu…) e multicoloră, suculentă, plină de umor și melancolie. O efigie a firescului, a inclasabilului, a nobleții și a cordialității. Întîlnirea cu el face parte din seria întîlnirilor norocoase de
Noutatea radicală a expoziţiei constă într-o tehnică a expunerii care refuză solemnitatea inevitabil decorativă a aşezării lucrărilor pe perete, de-a lungul unei monotone simeze.
Caragiale era de părere că „noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult“. Da! Dar pe baza istoriei recente, am putea adăuga că se discută, într-adevăr, mult, numai
Tot soiul de frustrări şi resentimente, tot soiul de antipatii şi răfuieli private sînt ambalate în vestmîntul nobil al campaniei pentru „adevăr“ și dreptate. Uneori, cîntărind calibrul noilor activişti, am impresia că asist la o cruciadă a repet
Obosim. Ne-am săturat, după aproape o jumătate de secol de „socialism științific“, „să tot dăm răul la spate“, să pendulăm, crepuscular, ca pe vremuri, între libertate sluțită, penurie, minciună, propagandă triumfalistă, limbaj de lemn, se
Cine spune că România nu își respectă tradițiile păcătuiește prin exces de spirit critic. Avem tradiții! Știm ce înseamnă „continuitatea“! E drept, continuitățile discutabile sînt mai la vedere și mai stabile decît cele semeț fondatoare... S-ar zice că sîntem mai
Am ochi rău? Să dea Dumnezeu! Dar nu-mi cereți să mă bucur, la piață, de merele frumoase cînd, pentru a le identifica, trebuie să dau la o parte tone de putregaiuri. Bazarul e, prin definiție, neselectiv. Ca experiență turistică poate fi amuzant. Dar ca m
M-am ales cu o replică bățoasă: sînt o relicvă eșuată pe banchiza istoriei și nu am habar de cultura românească de azi. Într-un anumit sens e adevărat… Dovada e că încă nu pricep cum merg lucrurile și sînt mereu luat prin surprinder
Apocalipsa nu va fi „monumentală“, cu mari catastrofe cosmice, ci se va produce prin dispariția bruscă a „subînțelesurilor“. Într-o bună zi, ne vom trezi, de pildă, fără apă. Pe acest fundal, chestia cu președinția Consiliului UE sau cu șme
Un ţăran vanitos păstrează, în exerciţiul vanităţii sale, o anumită candoare. Nu poate fi luat prea în serios şi, în general, nu face victime. În plus, rareori ajunge în poziţii publice care să dea frîu liber unei pernicioase dilataţii de sine. Cît desp
Am primit, de-a lungul anilor, o sumedenie de înjurături care, dacă aș fi fost mai slab de înger, mi-ar fi suspendat definitiv dorința de a scrie, de a mă manifesta public într-un fel sau altul. Mi-au trebuit consistente resurse de stoicism, resem
Nu mai e clar ce înseamnă, de fapt, a fi „patriot“. Să iubești țara în pofida „emblemelor“ ei guvernamentale? (Sau, mai mult, să lauzi – ori să tolerezi – Puterea în pofida precarității ei, pentru simplul motiv că ea se confundă cu „țara“?) A observa e
Cît de „dilematici“ ştiam să fim în lumea aceea în care totuşi binele şi răul se deosebeau cu uşurinţă! Cît de firesc ni se părea, atunci, să spunem că „orice am face, nu se schimbă nimic“ şi că deci e preferabil să stăm cuminţi, într-o toropea
Expedierea mesajelor „colective“ e soluția birocratică a „dialogului“. N-ai timp să însăilezi nenumărate mici capodopere de proză lirică și atunci scrii două-trei rînduri „de uz global“ și le trimiți unei lungi liste de prieteni, rude, colegi ș.a.m.d.
Cum se pot orienta tinerii de azi în această ofensivă îngrămădeală de falsuri? Ce vor alege? Ce șanse au să se formeze armonios, să capete croiala minimală a unor oameni întregi, educați, pregătiți să slujească adecvat și „cu stil“ țara în care s-au născut? Nu se cade să abandonăm orice speranță. Dar, în ce mă
Nu o dată, „spiritul critic“ dîmbovițean coboară și la niveluri stingheritoare. „Să ne mai lase președintele cu marile proiecte!“ Mai bine ar pune gresie prin closetele școlilor (asta da idee electorală!), mai bine ar învăța să vorbească. Stă prost cu dicția, cu fra
Centenarul Marii Uniri. N-am să intru acum în detalii privind modul în care instituțiile statului, politicienii și românii, în general, onorează nimbul unei aniversări, despre care, în plan retoric, se exprimă cu pieptul bombat, lacrimi patriotice și sloganuri mobilizatoare.
Destinul ca narațiune, ca scenariu în curs de alcătuire, ca „țesătură“ epică. Și – corelativ – „povestea“ ca posibilă soluție lămuritoare și consolatoare… Evident, nu avem „concluzii“ definitive. Nu ne trece prin cap că interogativitatea noastră va rezolva problema. Destinul e o configurație antinomică, greu de stăpînit: e, prin definiție, propriu, marcă a fiecărei persoane și totuși de o „autoritate“ transpersonală. E totodată aproape și departe, familiar și străin, evident și miste
Pînă și firile „rezonabile“ se trezesc uneori invocînd, mai mult sau mai puțin articulat, tema destinului. Robert C. Solomon, fost profesor la Universitatea din Austin, Texas, rezumă astfel această situație: „Pasibile în mod special să provoace reflecții despre soartă sînt momentele cu aspect definitiv ale vieții: nașterea, căsătoria, copiii, falimentul, izbucnirea războiului, catastrofele naturale și, bineînțeles, moartea. Cu totul fascinante sînt și unele – aparent nesemnificative
„Familia“ simbolică a țesăturii deschide spre un arbore infinit de sensuri, convertibile în tot atîtea căi de abordare a temei destinului: labirint, arabesc, păienjeniș, șirag, ghirlandă, spirală, laț, împletitură etc. „Simple metafore!“ – se va spune. Da. Destinul e mai ușor de aproximat în termenii unor cuprinzătoare metafore. De aceea am vorbit de „poveste“, de țesătură, de „legături“ și de „noduri“. Va veni momentul să vorbim și despre „complexul marionetei“ (A.K.
Majoritatea celor care înconjurau lucrările de pe perete nu le priveau! Unii se strecurau, mai mult sau mai puțin brutal, spre rîndul din față, ca să facă poze. Nu se uitau la tablouri, ci le fotografiau, după care plecau mulțumiți. Alții țineau la ur
Ni se fură bogățiile. „UE ne fură femeile, copiii, inteligenţa, zăcămintele, solul şi văzduhul“ – spune, sfîșiat sufletește, un patriot de scenă. Dar oare pădurile noastre au fost tăiate și împachetate pe furiș, noaptea, de tîlhărești comandouri alogene sau
L-am surprins cu ochii fixați pe un „happening“ greu sistematizabil: un șoarece îi mînca precarele provizii lăsate pe jos, într-un colț al încăperii, iar el contempla spectacolul perplex, cu un amestec de uimire, disperare tăcută, neputință și „obiectivitate“.
Soluția? Partide cu un contur ideologic bine definit și cu program politic gîndit pe termen lung, membri de partid decenți, responsabili și reactivi, personalități atrăgătoare, bine instruite, capabile să uite de sine pentru binele comun și să devină
Mihai Șora a obținut o rarisimă combinație de imediat și cosmicitate. E mereu aproape și, totuși, mereu secret. Cu o astfel de alcătuire, faptul că a ajuns centenar e, ca să zicem așa, în firea lucrurilor și în firea lui. Cum era să nu ajungă?
Tabere, subtabere, tabere „paralele“, partide șubrede, dar nervoase, un ministru al Justiției care își practică slujba ca un vajnic șef de cadre, miniștri ai Învățămîntului cu pregătire de corijenți, mari dezbateri despre rochiile dnei Carmen Iohannis
Bunul creștin e smerit, evlavios, blînd, cu atît mai „bun“ cu cît e mai „creștin“. Dacă urăște ceva, urăște păcatul. Niciodată pe păcătos. Își iubește aproapele
Am văzut intelectuali subțiri deghizați carnavalesc în „cruciați“ oțeliți ai binelui, adevărului și frumosului, am văzut „minoritari“ valorificînd – corect politic – fie postura victimei „exploatate“, neiubite, terorizate, hărțuite social, fie pe aceea a unei glorioase întruchipări a viitorului,
înt sincer invidios pe cei care se simt deja mîntuiți și dau cu anatema în dreapta și-n stînga. Dar în Evanghelia mea există locuri care sună nițel altfel.
M-am săturat de tot ce văd pe scena publică românească, m-am săturat de derbedei, de proști și de țoape, mi-am pierdut buna-dispoziție, cheful de lucru și bucuria de viață. Încerc să recuperez o porție rezonabilă de umor, dar nu prea găsesc „medicația“ necesară.
Nu voi vota, pentru că e vorba de un referendum care, pe lîngă formularea ineptă din întrebare (cum să fiu de acord cu schimbarea constituției în general, adică să dau dreptul oricărui potentat rău-voitor să-mi modifice viaţa?!),
PSD stă la putere singur și năpăstuit, înconjurat de potentați numeroși, fioroși, subversivi (pe față!), finanțați miraculos de întreaga planetă. Nu poți să nu te întrebi, pînă la urmă: PSD-ul guvernează sau nu? Are în mînă instituțiile statului? Pe scurt: are sau n-are puterea? E o alcătuire viguroasă sau e o măruntă praștie, dinaintea unei coaliții vrăjmașe înarmată nuclear?
E cineva care nu-i sigur de enormul dezastru provocat de comunism? E cineva care crede că spiritul e o formă mai „subţire“ a materiei? E cineva care crede că toţi oamenii sînt dotaţi în mod egal? E cineva care-l dispreţuieşte pe cel mai slab decît el? E cineva care dispreţuieşte pe cel mai deştept decît el? Toţi aceştia nu au ce căuta în muzeu.
„Andrei Pleșu la Parchetul General“, sau „Andrei Pleșu chemat la Parchet“, sau „Pleșu răspunde întrebărilor lui Kövesi“ (ceea ce e adevărat: dna Kövesi era în sală și mi-a pus, ca și alți participanți la întîlnire, o întrebare sau două). Un cunoscut ziar titra: „Motivul incredibil pentru care filozoful A.P. a fost chemat la PÎCCJ“
Nu mai vreau să mă las confiscat de împrejurări stingheritoare și de coregrafia diletant-iresponsabilă a unor personaje de mîna a doua și a treia, cu strategii de șmecherași gălăgioși și ambiții napoleoniene. Prefer să mă refugiez în alte epoci, printre alți politicieni.
Tot soiul de „românași“ mîndri, ajunși la putere fără nici o „împuternicire“ interioară, fără nici o „vrednicie“, fără nici o performanță profesională consistentă. Ba inarticulatul Andrușcă, ba insuficient școlitul Popa, ba năucul trist Pop, ba palida secretară de la Videle (Carmen Dan), ba zglobiul metafizician Daea, ba papagalul șef de pluton Tudorel Toader, ba – cireașa de pe tort! – Viorica Dăncilă, rătăcită prin gramatică, hărți, instituții, sarcini greu de înțeles, vorbe greu de pronunțat
PSD e exasperat de „violența“ în vorbă și fapt a protestatarilor. Ați auzit bine: PSD! Partidul din care face parte dl Rădulescu, cel care vrea să tragă cu mitraliera în demonstranți și să organizeze călcarea lor în picioare, partidul seraficului Codrin Ștefănescu, partidul care l-a făcut cîndva purtător de cuvînt pe bătăușul Mirel Palada… Gata! S-au călugărit! Vor să guverneze pașnic, fără opozanți, moțăind în beneficiu propriu.
Caragiale nu le pronunță, dar se știe că Hübsch a constatat, mai curînd duios, că România e, scuze cititorilor mai sensibili, „țara lui… ’zda mă-sii!“ Între timp, cele „două cuvinte“ ale muzicianului au devenit „șapte litere“ și sînt scandate cu exasperare în piața publică…
E bine să n-ai spirit critic? Nu e bine. Cine nu-l are trece, în ochii lumii, drept credul, naiv, dezorientat sau, direct, prost. De cîte ori trebuie să iei o hotărîre, să-ţi dai cu părerea, să fii eficient profesional, ai nevoie de spirit critic…
Mă întreb, de pildă, în cîte țări „adulte“ eroismul civic se exprimă prin numere de mașină aduse din condei golănește, iar „puterea“, prin intervenție instituțională virilă, de o ridicolă robustețe…
