Cred că o țară ca România nu are nevoie de fragmentarea țanțoșă a Opoziției în mici formațiuni de paradă. Să nu mi se spună că diversitatea ideologică a partidelor noastre este atît de complexă, de solid construită, de impunătoare, încît orice agregare strategică ar fi nerealistă. Marea Britanie, Statele Unite și multe alte state civilizate se descurcă binișor cu două mari blocuri de confruntare politică. Noi nu!
Respirăm doze periculoase de dușmănie. Partizanatul de grotă, impolitețea mîndră de propria ei animalitate, verbiajul mahalagesc, obrăznicia de țoapă, subînțelesul pornografic, savoarea dejecției, ignoranța pompoasă sînt personaje cotidiene ale ambianței autohtone.
Mihai Șora e rău. El e problema! Ne strică „mizanplasu’“! Admit că, din punctul meu de vedere, dl Șora ar fi fost mai inspirat dacă-și petrecea anii venerabilei sale senectuți scriindu-și memoriile. Ar fi un document istoric aparte și o foarte interesantă analiză autobiografică.
Divorțuri, adultere, boli, decese, decolteuri, fîțîieli mondene etc. Cititorul e ținut la curent cu viața privată a unor mari, dar mai ales mici vedete de film sau televiziune.
Mitingurile #rezist: deocamdată, singura manifestare civică aptă să iradieze oarecare optimism. Dar, am mai spus-o, ele sînt mai curînd un simptom compensatoriu decît o soluție radicală.
Melodia e ca și absentă, textul e jenant, coregrafia – curajos pornografică. De curînd, am picat, zapînd, pe o emisiune în al cărei titlu apărea cuvîntul „stil“. Totul se petrecea în așa fel încît conceptul stilului să sucombe în parodie!
„Partidele sînt de un sectarism, de o răutate şi de o violenţă care depăşesc orice limită, deoarece instinctele crude pot să-şi dea, în sînul acestora, acoperirea unei autorităţi colective.“
Nu există fiinţă creată care să fie în afara oricărei protecţii. Nimic nu e cu totul lipsit de apărare. Tocmai pentru că a fi creat înseamnă a avea o existenţă derivată, adică a exista depinzînd de un principiu superior, a fi creat echivalează cu a fi asistat.
Oricum ar fi, lejeritatea cu care președintele Comisiei Europene înțelege să trateze, într-o împrejurare oficială, un înalt demnitar comunitar e mai mult decît discutabilă: rolul lui nu e acela al unui unchiaș șturlubatic care dojenește tandru un nepoțel zurbagiu.
Un anumit coeficient de „ceață“ cerebrală ne invadează cotidian și pe canale mai „mondene“, mai puțin pretențioase, decît cele ocupate de „elitele“ politice. De pildă, în presă.
Lucian Pintilie e, din păcate, pe lista numeroșilor intelectuali, artiști, scriitori români care au fost puși în situația să aleagă exilul. Exilul pare să fie, la noi, în România, cea mai convenabilă formă de exprimare creatoare.
Nu cred că Marx trebuie înlăturat din istoria filozofiei, nu cred că un radical act de cenzură aplicat textelor unui filozof e binevenit, nu cred că avem dreptul să-i excomunicăm pe numeroșii „adepți“, profani sau academici, ai filozofiei marxiste, al cărei impact asupra lumii moderne este masiv și complex.
„Dom’le, e uşor să critici, dar vino cu soluții!“ Or, prestația mea de presă e a unui diagnostician, nu a unui terapeut universal. Încerc să semnalez boala, neregula, derapajul. Trag alarma, arăt cu degetul rana (eventual, neluată în seamă, dacă nu chiar ascunsă).
Am auzit și profesori universitari vorbind de „trialog“, pentru a se referi la o întîlnire în trei! Pe scurt: nu poți sta de vorbă cu ceilalți decît ca subiect vorbitor și nu poți fi subiect fără să ai un chip, un temei, o „origine“ identitară.
Ei au înțeles, știu, sînt posesorii unei sacoșe de certitudini, de natură să facă din orice tatonare, din orice criză interioară, din orice insomnie, pură pierdere de vreme. Despre ei spunea Cioran că se comportă ca „les nouveaux riches de l’Absolu“
Carevasăzică: există sau nu „statul paralel“? E totuna cu „încrengătura“ Coldea – Kövesi, respectiv SRI – DNA? Dl Ghiță cam asta sugerează. Dar atunci de ce era el, Ghiță, atît de prieten cu dl Coldea (concedii și chefuri comune etc.)? Și de ce petrecea cu dna Kövesi?
Se face rating din valorificarea spaimei (catastrofe iminente, amenințări apocaliptice, conspirații antiromânești la nivel global), se speculează manipulatoriu moartea, boala și suferința.
Nu-i așa că, față de asemenea monstruozități, cîrcotelile lui Cristian Preda sau ale dnei Macovei sînt apă de ploaie? Dar n-are a face! Trebuie stîrpiți de mici! Trebuie dați pe mîna dnei Gabi și a dnei Cati!
De negîndit ar fi fost, în anii democrației populare, și golirea sălii Congresului în a doua parte a ședinței. Ne-am luat adio, carevasăzică, de la disciplina totalitară. Sîntem liberi! Venim „în plen“ aduși cu autobuzul, dar plecăm cînd vrem, mai ales dacă „programul“ partidului a fost dus la bun sfîrșit.
„M-am săturat de derbedei și de țoape!“ Ar fi trebuit să adaug: „Și de proști!“ Ceea ce nu e recomandabil e să stai în jilțul ministerial și să te plîngi. Și să dai vina pe alții: pe predecesori, pe președinte, pe Justiție, pe „dușmani“, pe popor, pe soartă, pe „statul paralel“, pe „străini“ etc. N-ai decît să faci asta după ce pleci. Nu poți fi, în același timp, și șef, și victimă…
Victor Rebengiuc nu e „şaizecist“, „optzecist“ sau „nouăzecist“. E bun. E foarte bun. Cu oameni ca el, cultura trece dincolo de clasamente belfereşti şi dincolo de calendare.
Dacă măcar jumătate din figurile noastre publice ar semăna cu dna Kövesi, țara ar avea alt chip și altă evoluție. Nu e cazul. „Marii“ politicieni și „marii“ gazetari bombăne.
Dl Călin Popescu Tăriceanu a debutat ca manechin, dar a înțeles să se apuce, pînă la urmă, de o profesiune care combină sudoarea cu disciplina: profesiunea de politician.
Răul vine de-afară! România e ținta unei subversiuni planetare. Avem în toate punctele de pe glob, în toate organizațiile internaționale care contează (precum și în „infiltrații“ lor din țară), dușmani sîngeroși, al căror program e ștergerea României de pe fața pămîntului, prin dezmembrare, epuizarea resurselor, calomnii manipulatorii, intrigi oculte.
Iudeii distingeau un samaritean aşa cum un român distinge un ţigan (ţigan adevărat, nu din cei de pe trotuarul bucureştean, copios corcit cu rumâni!) – îl distingeau şi îl dispreţuiau.
În orice țară normală, un președinte de partid care o ține din greșeală în greșeală pleacă. Dar dl Dragnea zîmbește ’oț și se pregătește de însurătoare! Partidul îl susține, poporul își menține neștirbită încrederea în el.
Vedem, mereu, politicieni atacîndu-se unii pe alții golănește, „purtători de cuvînt“ cu maniere de caftangii fuduli, ziariști simțindu-se, în studiourile de televiziune, ca la un șpriț cu gașca de cartier sau ca la un concurs de bancuri interzis minorilor…
Ţara pare o confederaţie de grupări suspecte, ocupate să submineze interesul naţional. Campionul xenofobiei băştinaşe zice de rău de unguri, de evrei, de ţigani, de americani, de „coloniștii“ bruxellezi, dar mai ales zice de rău de sute și mii de români care nu-i plac.
Îmi plac vegetarienii cînd își practică opțiunea în mod firesc, fără prea multă doctrină și fără exclusivism țanțoș. Cînd devin militanți, competenți, „științifici“ sau „mistici“, mă amuză și, pînă la urmă, mă irită.
Ssînt stăpînitori de țară, de pămînt, dar și reprezentanți ai cerului. În ființa lor conviețuiesc cele două „autorități“, care, laolaltă, constituie prestigiul împărătesc
O „simfonie“ de mîrlani, neciopliți, țopîrlani, mujici, mitocani, mahalagii, derbedei, mocofani, țoape, semianalfabeți, bădărani, caftangii de bodegă, miștocari de cartier, nulități veleitare, țațe, pițipoance, scandalagii, băieți de băieți, și cîte și mai cîte specii eșuate, pe care nici marea grădină a lui Dumnezeu nu le mai poate absorbi…
De curînd, la Tîrgul de Carte, s-a pus de un scandal. Și au lansat cărți domnii Dan Voiculescu și Adrian Năstase (pînă deunăzi, îi credeam ceva mai diferiți…). Situațiunea nu era lipsită de un anumit haz, pendulînd între zglobiu și patetic. Acum zic și eu: nu poți interzice nimănui să scrie, să publice și să se lanseze, dacă nu se gîndește să și-o interzică singur.
„Da, a publicat traduceri și comentarii de texte ale culturii indiene clasice, dar nu e un «specialist» în sens academic; meseria lui de bază e aceea de medic orelist“.
Nu pot să nu amintesc și imaginea „zeflemistului“ Caragiale, agitîndu-se prin anticamera Parlamentului României pentru a sprijini obținerea cetățeniei române pentru un bun și prețuit prieten evreu. Asemenea fapte și încrucișări de destin fac un mai mare serviciu, prin rememorare, unei reconcilieri firești și durabile, decît anamneza sumbră, fără ieșire, a zelului răzbunător.
Măcar o dată pe săptămînă, încuiați-vă în biroul dvs. și, singur cu sine, întrebați-vă fără complezență: «Why the hell do I want to do this job?!» (De ce naiba vreau să fac meseria asta?!)“
Are funcții importante, surîde larg – un adevărat campion al danturii – la televizor, știe să facă de toate: muncitor la Mecanică Fină, fotbalist, jurist, consilier prezidențial, ministru, șofer, senator etc. Un om de succes! Atîta doar că, din cînd în cînd, confundă istoria națională… cu alt film.
La orizont se întrevăd populismul victorios (pomana electorală, „abuzarea“ psiho-economică a alegătorilor) şi lehamitea (masiva neparticipare la alegeri).
Poți să zici că dl Dragnea nu are haz? Dacă afli despre o bonă că ar fi abuzat copii, nu prea te grăbești să o aduci în casă, chiar dacă suspiciunea nu e încă dovedită. Pe scurt: un demnitar suspect nu e la locul lui, cîtă vreme nu știm rezultatul ultim al unor cercetări competente.
Educația înțeleasă ca un corelativ al îndoctrinării. Ca pe vremea mea: tot ce nu era în acord cu politica partidului și cu perspectiva unui „viitor luminos“ era blamabil și interzis. Ca să fii un bun medic sau un bun tîmplar, trebuie să „înveți“, tehnic, să-ți faci meseria („Ausbildung“). Ca să fii om adevărat, trebuie să fii mai mult decît un profesionist și mai mult decît un „descurcăreț“ cu „competențe“ lucrative: trebuie să fii rezultatul unui efort de „Bildung“, de modelare integrală.
Lumea știe din ce în ce mai puțin să citească și să asculte. Și nu mă refer la analfabetismul propriu-zis sau la auzul deficitar, ci la incapacitatea vădită a multor comentatori (și din sfera publică, și din cea privată) de a înțelege un text sau un discurs, oricît de simple ar fi.
Omul politic al zilelor noastre nu stă bine cu viitorul. Nu pierdem vremea cu reverii futuriste, cu proiecte pe termen lung, cu efortul de a pregăti, grijuliu, viața generațiilor care vin în urma noastră. E treaba lor!
Are și el scuzele lui. Una dintre ele a fost formulată de un alt ministru al Educației, dna Ecaterina Andronescu (pe care, cu scuzele de rigoare, aș îndrăzni s-o calific drept cea mai duioasă, tandră, mămoasă catastrofă a sistemului nostru școlar): „Dl Pop e profesor de matematică“. Ați auzit? Dacă ești profesor de matematică nu e musai să vorbești corect românește.
