A fi sau a nu fi vegetarian
Să fie clar, de la bun început: e o grosolănie să ridiculizezi opțiuni și deprinderi diferite de ale tale (evident, cînd nu e vorba de opțiuni și deprinderi antisociale, autodistructive, extremiste, criminale). Fiecare are dreptul să-și cultive liber înclinațiile, afinitățile, convingerile. Nu găsesc, prin urmare, nici un motiv să disprețuiesc sau să condamn (ideologic, medical, sapiențial) pe semenii mei care, dintr-un motiv sau altul, au decis să devină vegetarieni. Problema merită însă dezbătută cu calm și, dacă se poate, cu umor amical. Mai ales cînd tabăra celor care socotesc că mănîncă etic și biologic „corect“ vine cu argumente care să te incrimineze. În asemenea cazuri, „opțiunea“ lor se hrănește nu atît din rigoarea unei decizii private, nu atît din specificitatea alcătuirii lor fiziologice, din convingere și autodisciplină, ci, mai curînd, din orgoliul de a fi „pe calea cea bună“, spre deosebire de toți ceilalți muritori, încă needificați, primitivi, lipsiți de o sănătoasă conștiință eco-planetară.
Monahul care a renunțat la carne știe ce face. Știe că „tehnica“ spirituală din care și-a făcut o vocație funcționează mai bine fără un aport proteinic de natură să potențeze trupescul, să stimuleze o vitalitate centrifugală, deviatorie. Pe de altă parte, el știe tot atît de bine că nu e deloc suficient să mănînci doar legume și fructe pentru a-l găsi pe Dumnezeu… Asceza e imperios necesară, dar are nevoie de un dinamism lăuntric, de o motivație și de o focalizare, aflate dincolo de exigențele stricte ale regimului alimentar. Oricum, a practica vegetarianismul cu panaș, cu lipsa de smerenie a „inițiatului“, privind de sus către majoritatea carnivoră, este, spiritual vorbind, „slavă deșartă“, păcat al orgoliului, egolatrie. Nu mai spun că efortul ascetic lipsit de grație, construit printr-o abstinență îndărătnică, vag masochistă, e erezie pură. Unui nevoitor prea împătimit să „parvină“ duhovnicește, Părintele Ilie Cleopa nu ezita să-i spună, cu umorul caracteristic: „Stai, bre, nu te repezi spre cer atît de grabnic! Mai stai nițeluș și cu noi, nevoiașii, aici, pe pămînt!“ Un „specialist“ neamț în materie a lăsat și el în urmă, pentru adepți, o vorbă memorabilă: „Decît să visezi fleici, mai bine le mănînci!“
Îmi plac vegetarienii cînd își practică opțiunea în mod firesc, fără prea multă doctrină și fără exclusivism țanțoș. Cînd devin militanți, competenți, „științifici“ sau „mistici“, mă amuză și, pînă la urmă, mă irită. Devin și eu, la rîndul meu, „combativ“, într-un mod, probabil, prea la îndemînă. Debitez, grăbit, „platitudinile“ apologetice curente: omul e, prin definiție, omnivor, adică adaptat, structural, la un regim mixt. Nu e nici un devorator sîngeros de hoituri, dar nici un erbivor placid, din categoria virginală a ovinelor. Da, e crud să ucizi pentru a te hrăni. Dar așa s-a lansat, pe scena vieții, strămoșul nostru preistoric: n-a putut deveni metafizician înainte de a practica vînătoarea. Dar animalele? Cu cîtă furie și voluptate se degustă speciile între ele, dacă nu chiar exponenții hămesiți sau nervoși ai aceleiași specii. Și ce să mai zicem de plantele carnivore?! „Bine, dar noi sîntem oameni!“ – sună obiecția îngerească a veganilor profesioniști. Da, dar nu ne-am născut din panseluțe și n-am evoluat pe bază de post. Sîntem suficient de complicați ca să sărbătorim, de pildă, Sfintele Paști mîncînd miel fript cu salată verde. Atenție! Nu e obligatoriu să impunem tuturor comportamentul alimentar al unor tigri sangvinari. Dar nici digestia diafană a suratelor noastre rumegătoare. Să facem ce credem că ni se potrivește. Și întotdeauna cu măsură! Altfel, teoretizînd fiecare dumicat, vom sfîrși prin a face indigestie de idei…
Cu titlu anecdotic, voi aminti o experiență de tinerețe, în preajma unui intelectual radical, convertit la vegetarianism. M-a invitat la masă și m-a tratat numai cu bunătăți „curate“, din plante. Spectaculos era, însă, „ambalajul“. Bucatele erau, nesmintit, „anticarne“, dar pe farfurie semnalau o solidă memorie „tradițională“: șnițele de morcovi cu țelină, cîrnăciori de sfeclă cu orez și mazăre, friptură de ștevie etc. Pe scurt: una era în mintea gazdei și alta în sufletul ei. Acestea fiind zise, îi rog pe vegetarieni să se bucure, cinstit, de hrana lor și, dacă se poate, să nu se bosumfle, melodramatic, dinaintea micilor mele derapaje neanderthaliene. În definitiv, există încă multe lucruri care ne-ar putea lega. Slavă Domnului, țuica, vodca și vinul se fac tot din plante! Hai noroc!
articol apărut în Dilema veche, nr. 702, 3 august 2017