A fi sau a nu fi vegetarian

Publicat în Dilema Veche nr. 723 din 28 decembrie 2017 – 10 ianuarie 2018
N am înţeles nimic jpeg

Să fie clar, de la bun început: e o grosolănie să ridiculizezi opțiuni și deprinderi diferite de ale tale (evident, cînd nu e vorba de opțiuni și deprinderi antisociale, autodistructive, extremiste, criminale). Fiecare are dreptul să-și cultive liber înclinațiile, afinitățile, convingerile. Nu găsesc, prin urmare, nici un motiv să disprețuiesc sau să condamn (ideologic, medical, sapiențial) pe semenii mei care, dintr-un motiv sau altul, au decis să devină vegetarieni. Problema merită însă dezbătută cu calm și, dacă se poate, cu umor amical. Mai ales cînd tabăra celor care socotesc că mănîncă etic și biologic „corect“ vine cu argumente care să te incrimineze. În asemenea cazuri, „opțiunea“ lor se hrănește nu atît din rigoarea unei decizii private, nu atît din specificitatea alcătuirii lor fiziologice, din convingere și autodisciplină, ci, mai curînd, din orgoliul de a fi „pe calea cea bună“, spre deosebire de toți ceilalți muritori, încă needificați, primitivi, lipsiți de o sănătoasă conștiință eco-planetară.

Monahul care a renunțat la carne știe ce face. Știe că „tehnica“ spirituală din care și-a făcut o vocație funcționează mai bine fără un aport proteinic de natură să potențeze trupescul, să stimuleze o vitalitate centrifugală, deviatorie. Pe de altă parte, el știe tot atît de bine că nu e deloc suficient să mănînci doar legume și fructe pentru a-l găsi pe Dumnezeu… Asceza e imperios necesară, dar are nevoie de un dinamism lăuntric, de o motivație și de o focalizare, aflate dincolo de exigențele stricte ale regimului alimentar. Oricum, a practica vegetarianismul cu panaș, cu lipsa de smerenie a „inițiatului“, privind de sus către majoritatea carnivoră, este, spiritual vorbind, „slavă deșartă“, păcat al orgoliului, egolatrie. Nu mai spun că efortul ascetic lipsit de grație, construit printr-o abstinență îndărătnică, vag masochistă, e erezie pură. Unui nevoitor prea împătimit să „parvină“ duhovnicește, Părintele Ilie Cleopa nu ezita să-i spună, cu umorul caracteristic: „Stai, bre, nu te repezi spre cer atît de grabnic! Mai stai nițeluș și cu noi, nevoiașii, aici, pe pămînt!“ Un „specialist“ neamț în materie a lăsat și el în urmă, pentru adepți, o vorbă memorabilă: „Decît să visezi fleici, mai bine le mănînci!“

Îmi plac vegetarienii cînd își practică opțiunea în mod firesc, fără prea multă doctrină și fără exclusivism țanțoș. Cînd devin militanți, competenți, „științifici“ sau „mistici“, mă amuză și, pînă la urmă, mă irită. Devin și eu, la rîndul meu, „combativ“, într-un mod, probabil, prea la îndemînă. Debitez, grăbit, „platitudinile“ apologetice curente: omul e, prin definiție, omnivor, adică adaptat, structural, la un regim mixt. Nu e nici un devorator sîngeros de hoituri, dar nici un erbivor placid, din categoria virginală a ovinelor. Da, e crud să ucizi pentru a te hrăni. Dar așa s-a lansat, pe scena vieții, strămoșul nostru preistoric: n-a putut deveni metafizician înainte de a practica vînătoarea. Dar animalele? Cu cîtă furie și voluptate se degustă speciile între ele, dacă nu chiar exponenții hămesiți sau nervoși ai aceleiași specii. Și ce să mai zicem de plantele carnivore?! „Bine, dar noi sîntem oameni!“ – sună obiecția îngerească a veganilor profesioniști. Da, dar nu ne-am născut din panseluțe și n-am evoluat pe bază de post. Sîntem suficient de complicați ca să sărbătorim, de pildă, Sfintele Paști mîncînd miel fript cu salată verde. Atenție! Nu e obligatoriu să impunem tuturor comportamentul alimentar al unor tigri sangvinari. Dar nici digestia diafană a suratelor noastre rumegătoare. Să facem ce credem că ni se potrivește. Și întotdeauna cu măsură! Altfel, teoretizînd fiecare dumicat, vom sfîrși prin a face indigestie de idei…

Cu titlu anecdotic, voi aminti o experiență de tinerețe, în preajma unui intelectual radical, convertit la vegetarianism. M-a invitat la masă și m-a tratat numai cu bunătăți „curate“, din plante. Spectaculos era, însă, „ambalajul“. Bucatele erau, nesmintit, „anticarne“, dar pe farfurie semnalau o solidă memorie „tradițională“: șnițele de morcovi cu țelină, cîrnăciori de sfeclă cu orez și mazăre, friptură de ștevie etc. Pe scurt: una era în mintea gazdei și alta în sufletul ei. Acestea fiind zise, îi rog pe vegetarieni să se bucure, cinstit, de hrana lor și, dacă se poate, să nu se bosumfle, melodramatic, dinaintea micilor mele derapaje neanderthaliene. În definitiv, există încă multe lucruri care ne-ar putea lega. Slavă Domnului, țuica, vodca și vinul se fac tot din plante! Hai noroc!

articol apărut în Dilema veche, nr. 702, 3 august 2017

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.