MUZICĂ

Este muzicianul tunisian care a străpuns toate barierele dintre Est și Vest, oferindu-ne, prin muzica sa instrumentală bazată pe timbrul încîntător al oud-ului, prilejul de a asculta adierea Orientului. Anouar Brahem concertează în lumea întreagă de peste două decenii, iar pe 27 octombrie vine pentru a doua oară în România.

Vocea asta e a unui diavol căruia nu ai cum să-i opui rezistenţă. Te tentează, te amăgeşte, te ameţeşte pe caricaturala şi dementa miniatură „Chicago“, pentru a te lua brusc în posesie după doar două minute şi ceva. Asta e distanţa în timp pînă la „Raised Right Men“, care se strecoară în sufletul tău cu un uriaş rînjet de plăcere pe faţă.

Nu-l găseam printre preferinţele mele muzicale pe Elvis Costello. Nu-mi pare ciudat să se întîmple asta, nu mă îngrijorează. L-am descoperit în zilele din urmă şi l-am caracterizat rapid ca pe un postmodern incurabil, un colaj dement, rezultatul surprinzător de original al unor influenţe contrarii.

Nu e tocmai cinstit să scriu o cronică Metallica avînd în vedere ghimpele personal pe care îl am faţă de această trupă, mai ales dacă aceste articole sînt percepute ca un gir dat pentru sau împotriva ascultării albumelor discutate (aş vrea să nu fie aşa, ci să fie luate toate drept recomandări, fie că îmi plac, fie că nu).

Să tot fi trecut vreo patru ani şi ceva de la ultima întîlnire. Astăzi, corzile unei chitări ciupite dezabuzat se străduiesc să deschidă porţile unui nou univers: „Best way to start-a-new / Is to fail miserably / Fail at loving / And fail at giving / Fail at creating a flow / Then realign the whole and kick into the starthole“.

Doctor în arte şi tehnologie, adică muzician de ştiinţă cu background în matematică şi o teză intitulată Macrostructures of Sounds, autor de eseuri de popularizare a ştiinţei muzicale sau a muzicii ştiinţifice, americanul de origine indiană Vijay Iyer este un idol al fanilor improvizaţiei şi un militant de opoziţie al celor care consideră că arta se face cu sufletul.

A fost odată o trupă care mi-a plăcut. Avea tupeu, avea imaginaţie, avea energie. Iar muzica îi semăna cu numele. Asta se întîmpla acum destui ani. Apoi, după momentul Californication, venit în 1999, am început să rup legătura cu ea, s-o frecventez din ce în ce mai sporadic.

Nu există nici un gust sau teorie muzicală după care materialul şi artistul căruia îi dedic acest articol să se ridice măcar la nivelul genunchilor celorlalţi muzicieni recenzaţi în această rubrică (incluzîndu-i şi pe cei cărora le-am scris cronici aparent negative). Totuşi, în viaţa omului, simplu sau complicat, sărac sau bogat, la buzunar sau la spirit, „mai trebe şi de-astea“.

Prima piesă e o declaraţie de intenţie care vorbeşte, întîi, prin vocea lui Damian Marley: sîntem mulţi, sîntem mari şi tari, sîntem, vai!, relevanţi, şi ne putem plimba prin cîteva genuri muzicale cu o uşurinţă pe care doar noi – pentru că sîntem mulţi, mari, tari, relevanţi etc. – o deţinem. Noi, în cazul acesta, se traduce prin: Mick Jagger, Dave Stewart, Joss Stone, A.R. Rahman.

Materialul gratuit, de nici jumătate de oră, al cuplului Rodríguez-Lopéz – Frusciante conţine mai multe idei şi mai multe texturi decît albume întinse ale unor chitarişti mult mai bine situaţi pe listele şi papirusurile, ce vor fi lăsate posterităţii, privind istoria instrumentului.

De pe coperta discului, una care-i complimentează artistului britanic mai vechile obsesii, o curtezană numită Kate Moss încearcă, precum un billboard de pe Oxford Street, să(-şi) vîndă ceea ce tu îţi poţi doar imagina. Safire şi ruj. Olympia lui Manet transportată, mai mult gratuit decît altfel, acum şi aici.

Ajunsă la o maturitate pe care doar festivalurile şi vinurile bune şi-o permit, dacă au condiţiile necesare, Festivalul Internaţional „George Enescu“ – cea mai complexă şi mai bogată manifestare culturală românească – împlineşte în această toamnă douăzeci de ani.

Chitarele lui Steve sînt făcute din tabachere, capace de automobile şi au exact atîtea corzi de cîte e nevoie ca să cînţi blues – între una şi (pentru momentele mai prog) trei. E solitar, pare mahmur şi cred că miroase a peşte, cel puţin asta îmi sugerează salopeta sa, care îmi provoacă puseuri de sinestezie de cîte ori o văd. Prima dată cînd i-am auzit numele şi l-am văzut în fotografii, pe neascultate, am pariat cu mine însumi că e noul Tom Waits.

În zilele revoltelor din oraşele Marii Britanii, o piesă şi videoclipul anex îşi făceau loc, mai mult decît altele, pe interfeţele reţelelor sociale. Un sample vocal, care avea intensitatea unei alarme londoneze de război şi se repeta cu încăpăţînare metronimică, se suprapunea atunci perfect peste lucrurile care se întîmplau pe străzi. Un imn evadat din club şi picat în mijlocul furiei adolescenţilor englezi.

Anul trecut, cînd se făcea partajul Esbjörn Svensson Trio în urma trecerii în nefiinţă a inovatorului său lider, îl comparam pe basistul Dan Berglund cu Dave Grohl de la Nirvana încercînd să-şi facă un nume după decesul lui Cobain. Ei bine, abia acum e exactă comparaţia, cu ocazia albumului lui Magnus Öström care a ocupat chiar postul de toboşar în grupul lui Svensson.

Bătrînele sintetizatoare ale pop-ului optzecist sînt pretutindeni. Iar vocea baritonală, îmbrăcată din cap pînă-n picioare în reverb – un efect cu care te întîlneşti în muzica zilelor noastre chiar mai des decît cu mai mult decît înnebunitorul auto-tune –, pluteşte prin ele ca o fantomă printr-un castel abandonat.

De prin 2001 încoace, industria muzicală se clatină şi se tot clatină. Cît adevăr e în această afirmaţie? Destul de puţin pentru cineva ca Thom Yorke sau Paula Seling.

Vreau, nu vreau, cu preferinţele muzicale tot în jurul scandinavilor gravitez, deşi nu o fac cu un plan anume. Întotdeauna iau contact cu muzica la recomandarea presei sau a prietenilor, iar după ce curiozitatea mă împinge spre o documentare ceva mai profundă aflu că e vorba de cîte un artist norvegian sau suedez.

Vocea asta prepuberă şi cumva horroristă e un vierme: îţi sfredeleşte timpanele şi ţi le mănîncă pe dinăuntru. Un prim exemplu: „Stay Right“. Chiar prima piesă de pe album. Începe cu un solo de chitară foarte brit, foarte post, foarte cool. Deci foarte, foarte des întîlnit. După 14 secunde, senzaţia că The MOOoD seamănă cu o trupă care seamănă cu altă trupă se dizolvă într-o proporţie stimabilă.

Unii susţin că sexul şi muzica merg mînă în mînă. Alţii – că nicidecum, că emisiile feromonale nu fac decît să vîndă muzică goală, ori să încerce să-ţi ia gîndul de la cea bună. Ca de obicei, dau tuturor dreptate, dar am cîteva precizări de făcut.

Poate că nu o să-mi ierte nimeni afirmaţia următoare: mă interesează Lady Gaga doar ca ultimă reprezentare a unui ordin defunct, în loja căruia stau aliniaţi, tăcuţi, preoţii marilor schisme pop. Ei sînt Sinatra şi Prince, Elvis şi Madonna, Elton, Bowie şi Freddie, Jacko şi Robbie.

Promit că e ultimul album de coveruri de care scriu, pentru o vreme, dar discul lui Nguyên Lê se detaşează categoric în rîndul acestui tip de produse. Numeroase albume de coveruri blues /jazz sînt puse în slujba promovării frăţiei dintre jazzul modern şi genuri muzicale vulgare (în sensul „din popor“) referite drept world music (care de fapt e pop-ul de altădată şi de altundeva).

A mai trecut un an, iar întrebările despre ce surprize ne pregăteşte maestrul de ceremonii Marius Giura au conturat deja răspunsuri. Nu ştiu cum s-a descurcat cu fondurile, dar Festivalul Internaţional de Jazz de la Gărîna s-a rotunjit semnificativ, chiar dacă, odată cu vilele crescute în jurul Poienii, s-a mai pierdut din savoarea locului. Fără aversele de vedete din anii trecuţi, programul e, totuşi, consistent.

Voci ininteligibile, coruri suave, suspans şi efecte spectrale. Un sintetizator care picură stropi de stranietate într-o compoziţie psihotică. Ritmul e capabil să arunce şamani în transă. Plutim prin aerul deceniului ‘60-’70, după ce tocmai ne-am înghiţit pe nemestecate reţeta prescrisă de controversaţii doctori Albert Hoffmann şi Timothy Leary?

Există mai multe feluri de a percepe muzica minimalistă/ambientală (deşi sînt diferenţe majore între noţiuni, voi forţa sinonimia pentru simplificarea argumentului). Există şi mai multe feluri de a o face, iar felul lui Jan Bang e unul dintre cele mai bizare: mix de fragmente de cover-uri cu improvizaţie în studio şi fragmente de înregistrări live.

Sîntem în primăvara lui 2008, într-unul dintre uriaşele spaţii ale Casei Poporului. Este ultima dintre cele trei zile de festival Rokolectiv. Pe scena improvizată de la parterul MNAC-ului, Janine Rostron, o artistă născută în Marea Britanie, îşi începe concertul.

La origini, garage rockul nu reprezenta un stil anume de rock, ci o împrejurare de a face rock, care îşi punea amprenta asupra soundului, prin prisma condiţiilor şi valorilor de producţie nu tocmai propice pentru manifestul artistic, dar propice pentru epifaniile şi spiritul genului.

Director’s Cut nu e un album nou semnat de solista britanică, ci o operă prin care cîntăreaţa îşi vizitează şi rescrie trecutul. Cele 11 piese, patru extrase de pe The Sensual World (1989) şi restul de pe The Red Shoes (1993), au fost refăcute sau, în unele cazuri, complet reînregistrate.

La Bucureşti, Bugge ajunge ca invitat într-un proiect local relativ recent, dar extrem de consistent, Modern Solo Piano, apărut ca urmare a unei întîmplări simpatice. Nişte oameni căutau un pian pentru Festivalul de Jazz de la Green Hours, au ajuns la TNB, iar cei de acolo le-au spus că au pian, că nu-l pot scoate din teatru, dar că pot invita artiştii să concerteze în sala de teatru.

„Publicul stă foarte aproape de tine. În mod normal, există o distanţă în sala de concert, care te face să ai senzaţia de protecţie. Se spune că fiecare muzician trebuie să îşi creeze o aură în jurul lui în momentul în care cîntă, pentru a nu fi atins de orice zgomot. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te laşi furat de peisaj, pentru că există riscul de a uita pe unde te afli, de a te rătăci.“

Am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru cultura americană sudistă, despre care continui să cred că e cel mai autentic izvor de spiritualitate americană, în sensul că e trivial, instinctual, visceral, incapabil să se cenzureze şi, de aceea, pe alocuri monstruos.

În fond, acesta trebuie să fie secretul colectivului de muzicieni numit Battles: deşi vrăjită de paradigma loopistă a muzicii – Terry Riley e o referinţă comună în interviurile acordate de membrii trupei –, muzica creată, produsă şi performată de americani nu duce la saţietate. Repetiţia există, dar nu te trimite în pragul unei crize de nervi. Construcţiile sînt dense, dar nu te sufocă

Undeva bine ascuns în întunecimile underground-ului, e un întreg curent de muzică din asta suicidală – atît la figurat, prin temele propuse şi emoţiile stîrnite, cît şi la propriu, în sensul că n-ai cum să te aştepţi să faci bani ca muzician din aşa ceva, trebuie să fii pregătit să dai totul şi să nu te alegi cu nimic, nici măcar cu o recenzie.

Unul dintre cele mai clare semne de împrimăvărare este, de ani buni, aerul îmbibat de jazz bun care bate dinspre Sibiu. Poveştile muzicale din triunghiul desenat între Teatrul Gong, scena din Piaţa Mică şi Sala Thalia se încăpăţînează să se deruleze de pe un mosor plin de sevă şi de aer curat.

Între 19 şi 22 mai, în Grădina Green Hours din Calea Victoriei 120, va avea loc cea de-a treia ediţie a Green Hours International Jazz Fest (alintat „GHIJFest“), primul festival internaţional al unui club din România. Cuvîntul-cheie în fraza de mai sus e „grădină“.

Dacă Minus aducea, cu EP-ul 95, în noua muzică fabricată în România ţipetele pescăruşilor unor ilustrate de pe Litoral, Mes Quins ne accesează şi gratulează nostalgia cu sunetele mării şi ale glasurilor de copii din fosta Tabără Internaţională de la Năvodari. Nostalgic e şi interesul trupei din Bucureşti pentru muzică.

Cel de-al treilea material discografic al trupei Byron poate fi perceput ca un fel de vitrină rebrand-uită: versiuni proprii după 16 piese autohtone, ca un upgrade aplicat nostalgiilor sau reflexelor sonore ale publicului şi ale artiştilor înşişi. Byron nu reinventează piesele, ci le aplică procedeul reestetizării, ataşîndu-le o sonoritate generic acceptată drept „frumoasă“.

Abia au trecut cîteva luni de cînd scriam aici despre Kronos Quartet, dar entuziasmul mă obligă să revin asupra lor cu ocazia albumului Uniko, album care, oficial, nu-i chiar al lor (dar sună ca şi cum ar fi) şi a fost produs în 2011 (deşi lumea îl ştie de prin 2004).

Aveam muzicieni care să cînte ca AC/DC şi Whitesnake la un loc, ca Green Day şi, în general, cam ca orice trupă de top a lumii, dar încă nu apăruse nimeni care să o facă precum Arcade Fire. „Kids in the Garden“, prima piesă de pe noul album The Amsterdams, rezolvă instant problema.

Hiromi Uehara e un copil minune al muzicii japoneze, din genul celor care învaţă să cînte înainte să vorbească, ţin de mici concerte la curţile împăraţilor, unde vin toţi boierii să se minuneze, îşi sacrifică adolescenţa pentru turnee internaţionale şi uneori mor tineri din pricina surmenajului ori a faptului că au trăit pe un alt string spaţio- temporal decît noi ăştia care le sîntem umili spectatori ai focului lăuntric.

Într-o după-amiază de sîmbătă, undeva în Timişoara. Casa Studenţilor, la adăpost de zăpada de afară. Camerele, mai degrabă boxe, găzduiesc trupe de dansatori sau cîntăreţi care se pregătesc să existe pe o altă planetă, într-un fel de univers paralel despre care puţină lume are habar. În spatele fiecărei uşi, nişte oameni şi nişte vise.

De la prima la ultima piesă, Mshini Wam face o afirmaţie: ca să ajungem la voi, ne folosim de voi. Ăsta e secretul lui Spoek Mathambo. Amestecă techno-ul cu electro-ul, dub-ul cu hip-hop-ul etc., apoi le adaugă culoare locală. Iar asta ne place, pentru că învăţăm să trăim într-o lume multidimensională şi pentru că încercăm să ne depăşim complexele de colonizatori.