Aventuri la pescuit
● Superheavy, Superheavy, A&M Records, 2011.
Prima piesă e o declaraţie de intenţie care vorbeşte, întîi, prin vocea lui Damian Marley: sîntem mulţi, sîntem mari şi tari, sîntem, vai!, relevanţi, şi ne putem plimba prin cîteva genuri muzicale cu o uşurinţă pe care doar noi – pentru că sîntem mulţi, mari, tari, relevanţi etc. – o deţinem. Noi, în cazul acesta, se traduce prin: Mick Jagger, Dave Stewart, Joss Stone, A.R. Rahman. Şi amintitul Marley. „We’re gonna rock yourselves and take no prisoners / You’ve got no choice and it’s none of your business“, ne pune repede la colţ trilul neo soul şi auto-flatant al domnişoarei Stone. Superimpresionant, dar epoca super-grupurilor nu murise odată cu Asia (nu vă încruntaţi, e vorba de cealaltă)? Şi nu stabiliserăm deja că super-grupurile sînt nişte afaceri incredibil de proaste pentru noi, ascultătorii?
Pe acest prim album al colectivului numit – cum altfel? – Superheavy, totul este evident. Pînă într-acolo încît o piesă care se numeşte „Energy“ are foarte multă energie. Şi cam atît. Ba nu! Îi mai are pe Jagger şi Stone strigînd „Heeeeeeeey!“ de cîteva sute de mii de ori. Ca bonus, marele Mick livrează şi o repriză comică de rapping, numai bună de adăugat în Cartea Propriilor Recorduri. „Unbelievable“, pe lîngă acel intro pe care parcă l-am mai auzit şi pe la M.I.A., e o repriză incredibil de subţire pînă şi pentru soundtrack-ul unei romanţe bollywoodiene filmate în decorurile rămase de la Seed of Chucky, cu figuranţi rastamani din Huşi. (Îi cer scuze singurului rastaman din Huşi.) Şi poate că n-ar fi fost aşa dacă vreo minte luminată – să presupunem că e vorba despre Dave Stewart – ar fi ţinut-o pe Joss Stone la mare distanţă de studioul de înregistrări, scutindu-ne astfel de a-i tolera impetuoasele-i octave privighetoreşti. Lucru care se întîmplă şi pe lead single-ul „Miracle Worker“, numărul de reggae stereotipal, construit după chipul şi asemănarea unei grădini zoologice a registrelor vocale. Şi, în general, pe orice piesă de pe această primă operă a super-grupului...
Intervenţiile instrumentale ale indianului Rahman – îl ştiţi, printre altele, drept compozitor oscarizat al popularului soundtrack pentru Slumdog Millionaire – adaugă o notă relativ generoasă de exotism complet gratuit acestui album. „Satyameva Jayathe“, o referinţă la o mantră hindusă din primele Upanişade, are un singur merit: Jagger mormăie ceva în sanscrită. Presupun că e o premieră pînă şi pentru un tip care a făcut destule chestii la viaţa lui. Din păcate, nu cred că se poate bucura prea tare pentru ea din cauza aceleiaşi Joss Stone, care vrea cu orice preţ să ne/le arate că, totuşi, cineva are voce pe Superheavy. Dar şi din cauza uneia dintre cele mai plictisitoare compoziţii care şi-a făcut loc pe album, o nesărată piesă pop-şi-rock-şi-reggae pe care viorile încearcă să o înalţe peste Himalaya, în timp ce chitara lui Dave Stewart se străduieşte să le saboteze încercarea.
Superheavy pare, în ultimă instanţă, creaţia unor muzicieni care au plecat într-o vacanţă de pescuit cu o rulotă dotată cu un studio de înregistrări mobil. Şi poate că nu sînt chiar atît de departe de adevăr, dacă mă gîndesc la faptul că o parte din acest album a fost înregistrată undeva în largul coastelor Turciei şi Greciei, pe giganticul iaht al lui Paul Allen, tipul ăla de la Microsoft de care aţi auzit mai puţine.
Paul Breazu este jurnalist.
