Timpul generației atemporale
● John Maus, We Must Become the Pitiless Censors of Ourselves, Upset the Rhythm, 2011.
Bătrînele sintetizatoare ale pop-ului optzecist sînt pretutindeni. Iar vocea baritonală, îmbrăcată din cap pînă-n picioare în reverb – un efect cu care te întîlneşti în muzica zilelor noastre chiar mai des decît cu mai mult decît înnebunitorul auto-tune –, pluteşte prin ele ca o fantomă printr-un castel abandonat. Vagi ritmuri disco, venite din depărtare, care lasă să se întrevadă silueta subţire a vreunui oarecare domn Arthur Russell, îşi fac loc lîngă arpegiatoarele excesive. Cîntecele sînt turnate în structuri simple, minimaliste. Un riff oarecum intruziv şi polar, à la New Order, stă bine ascuns în spatele spectrului unui alt suflet tragic, pe numele lui Ian Curtis. Acum, la fel ca întotdeauna. Sau cel puţin la fel ca în trecutul acela pe care reuşim să ni-l mai regăsim cît de cît, ca pe o primă amintire înecată în timp, extrasă dintr-o copilărie vopsită în culori de Polaroid. „Baby, you and me all across the world / Jackie Chan flashing all across the world / Hulk Hogan flashing all across the world / Baby, let’s go fly all across the world“ îşi rîde în barbă vocea de pe „Believer“. Tobele, vă rog! A venit vremea generaţiei atemporale, „cohorta revoltată de voievozi fără ţară, rătăciţi în ceaţa dintre ficţiune şi realitate“, cum o numea, recent, un critic de muzică. Iar John Maus este unul dintre ei.
S-a născut în 1980, anul care a deschis balul unui deceniu obsedant pentru mare parte din muzicienii de astăzi. (Şi pentru unii dintre noi.) Majoritatea sunetelor acelor vremuri trebuie să-i fi trecut pe lîngă urechile un pic prea tinere. Iar partea rămasă – să fie blurată într-o proporţie importantă de trecerea timpului. Deschiderea uriaşelor arhive ale trecutului, provocată de revoluţia digitală, a suprapus, însă, timpurile acelea peste amintirile noastre din timpurile acelea. Exact aşa îmi sună, în esenţă, şi acest al treilea album de studio al americanului cu studii de filozofie politică şi cu o carieră academică în faţă: îndepărtat, retroidian, escapist, lichefiat de melancolia după o epocă căreia autorul îi mai aude şi recunoaşte doar ecourile. Cu acelaşi background ca mult mai celebrul Ariel Pink – în trupa căruia a şi cîntat, de altfel –, John Maus se revendică acestei generaţii derutate de prezent, dezlegate/abandonate de contemporaneitate – creditaţi-i pe cyberpunkerii Bruce Sterling şi William Gibson pentru această teorie –, care se întoarce la analogic în plină eră a digitalului. Muzica lui Maus arată (şi simte) ca o fotografie făcută cu un smartphone setat pe Hipstamatic. E de acum, dar filtrul lipit pe ea o trimite în trecut. E de acum, dar se scufundă în altă epocă pentru a primi girul unei autenticităţi şi al unui sunet pe care timpurile acestea le mai pot livra cu greutate. Aţi putea s-o numiţi contrafacere, dar o să greşiţi. Ironia conţinută o salvează complet de la a fi arătată cu degetul.
Paul Breazu este jurnalist.
