Frivol
● Mes Quins, German Electro, 2011, mesquins.ro*.
Dacă Minus aducea, cu EP-ul 95, în noua muzică fabricată în România ţipetele pescăruşilor unor ilustrate de pe Litoral, Mes Quins ne accesează şi gratulează nostalgia cu sunetele mării şi ale glasurilor de copii din fosta Tabără Internaţională de la Năvodari. Nostalgic e şi interesul trupei din Bucureşti pentru muzică. Mai exact, pentru o anumită zonă a muzicii. Clar delimitaţi de noul val de formaţii locale cărora li s-ar putea lipi uşor pe frunte titulatura lipsită astăzi de sens căreia obişnuim să-i spunem indie – val ieşit la lumină în ultimii 4-5 ani –, Mes Quins au ales calea sunetelor sintetizate. Pe „Always Nowadays“ îşi semnează apăsat declaraţia de intenţie: „I love you honey / But you’re way too much / Into bands like Interpol Bloc Party Vampire Weekend / Muse and Snow Patrol“. Ei nu sînt nici The Amsterdams, nici The MOOoD şi, în general, nici unul dintre „The“-urile, cîte or fi ele, care au infuzat, recent, subterana muzicală de aici. (Ba parcă seamănă, pe undeva, cu The Pixels, dar atît de puţin că nu se pune.) Sunetul lor e unul simplu şi, aici s-ar găsi punctul de întîlnire cu proiectele generaţioniste de care care vorbeam mai sus, revivalist. Anii ’80 au creat pop-ul electronic, iar aportul unor indivizi precum Phil Oakley şi Giorgio Moroder, dar şi al unor colective de muzicieni care ieşeau din deceniul anterior aruncînd anatema pe chitări pentru că sintetizatoarele începeau să se ieftinească – înlocuiţi asta cu accesibilitatea nelimitată astăzi la software-ul de producţie muzicală –, dar şi pentru că tocmai se întîlneau, în siajul unor Kraftwerk sau Suicide, cu viitorul – imaginaţi-vă că viitorul se întîmplă chiar acum. De undeva de pe-acolo li se trage celor de la Mes Quins, dintre Human League, Electric Manoeuvres in the Dark şi broderiile electropop ale mustăţii lui Moroder, dar şi dintre estetica minimal wave-ului european şi filozofia retrofuturistă a unui label precum DFA, care încă reuşeşte să nască pui. Vii.
Mes Quins se joacă cu toate acestea, într-un fel destul de copilăresc şi vag asumat, pînă la urmă. Este o formaţie care, la fel ca sursele lor muzicale, nu prea se ia în serios. Sînt kitsch, şic, ironici, au farmec şi, pe deasupra, norocul de a avea un textier, Silviu Gherman, mult peste media scriitorilor din muzica locală. Cîntă în germană, franceză, engleză, portugheză şi, dacă e nevoie, în română. Accentul e neaoş în toate cazurile, dar asta e rău doar uneori. Pastişează cu neruşinare. Sînt dansabili. Sună superficial, subprodus, ireverent. Devin plictisitori atunci cînd piesele lor sar de graniţa celor trei minute sfinte ale pop-ului. Sînt plictisitori, mai rar, totuşi, şi atunci cînd sar de două minute. Sînt capabili să producă hituri, unele de digerat acum în Control şi la anul în Club A. „Prinţeso“ este unul dintre ele, genul acela de cîntec pe care îl vei reţine uşor, îl vei fredona la duş şi, eventual, te vei căzni apoi să ţi-l dezlipeşti de creier. „Favella“ este altul, o glumă bună în care un hiperabuzat riff rockabilly, aşezat în loop, un ritm pe măsură de simplu şi acea voce care pronunţă portugheză cu accent ardelenesc (cred) ar putea deveni un imn printre cîntecele de tabără. Nu neapărat cea de la Năvodari. Bineînţeles, asta dacă laptopurile sau sintetizatoarele ar putea vreodată înlocui eternele chitări ale trubadurilor de ocazie. Îmi place.
_______
* Electro German, primul album al trupei Mes Quins, poate fi descărcat gratuit de pe site-ul mesquins.ro.
Paul Breazu este jurnalist.
