MUZICĂ

Cu privire la noul disc al lui Pedro Negrescu, am să împărtăşesc un gînd cald şi unul rece. Voi începe cu cel rece, să nu las impresia că ar fi o concluzie directă a recenziei – e mai degrabă o extrapolare de context. În Dilema veche de acum cîteva luni, dedicată „literaturii mici“, Adina Popescu observa că românii scriu de parcă s-ar lua la întrecere pentru premiile Nobel.

Încep cu Michael Stipe: „Collapse Into Now se revendică unei înţelegeri a faptului că anumite idei, atitudini, contexte – de multe ori convenabile, dar complet nerealiste – ale secolului al XX-lea încă rezistă astăzi, deşi intrăm în a doua decadă a secolului XXI.“

Bun. Îl avem, pe de o parte, pe Steven Patrick Morrissey – „I’ve been dreaming of a time when / The English are sick to death of Labour and Tories“. Îl ştiţi mai degrabă după nume, cel de familie. De cealaltă, pe turbulentul Peter Doherty – „Reebok classics / And canons at dawn / Terrible warlords, good warlords / And an English song“.

„Night Walks“ te intrigă din prima cu influenţele pe care le înglobează şi prin felul în care acestea sînt modelate şi îmbinate. Orice vibraţie care îţi aduce aminte de trip-hop, jazz, muzică clasică occidentală sau game pentatonice orientale te face să distingi clar inspiraţia şi personalitatea exprimate de patru instrumentişti buni şi concepţia muzicală a unui om cu sclipiri.

Am fost oarecum intrigat de impresia, la prima audiţie a albumului, că ascult un audiobook. Au fost vremuri în care un astfel de material ar fi fost ars pe rug, sub sentinţa că nu se califică drept muzică. Asta sub două aspecte – unul general, ce ţine de încadrarea materialului în genul hip-hop, şi unul specific, ce ţine de cele cîteva bucăţi de...

Dansul pantomimic al lui Thom Yorke din videoclipul pentru primul single, „Lotus Flower“, al acestui nou album Radiohead ar putea să-mi şoptească ce vrea, astăzi, trupa britanică. Melonul ar putea fi al lui Chaplin, mişcările aparent haotice – tot ale lui.

Ca să fiu cinstit, mă simt prost scriind despre artişti ca Miles Davis. Ori Johnny Cash. Ori Bergman. Ori Dalí. Ori Homer. Sînt artişti care au trecut de mult de stadiul în care se scriu recenzii ale lucrărilor pe care le-au lăsat în urmă. Acum li se dedică tomuri întregi, se ţin cursuri despre ei prin universităţi din lumea largă, li se scriu biografii, familiile lor sînt hărţuite şi mormintele bîntuite de fani care scriu teze de doctorat despre ei.

Throbbing Gristle a fost, în muzica anului trecut, cea mai populară trupă din lume, cu toate că nu prea mai există. În regulă, eliminaţi accentele (post-)punk, fetişul pentru iconografia fascistă şi, sic!, discursul stîngist.

Deşi SUA sînt, în principiu, o colonie britanică şi o mărturie a (bănuiesc) celui mai întins imperiu care a fost instituit vreodată pe Pămînt, nu puţini sînt americanii care le reproşează englezilor că nu vorbesc prea bine engleza. Am sesizat şi între jazzeri tentaţia de a asimila blues-ul ca un subprodus al jazzului.

În decembrie, mass-media ţipa cu titluri de font 16-20 că manelistul Nicolae Guţă a rupt gura francezilor, cu noul său album La Grande Voix Tsigane de Roumanie. Se ascund mai multe erori în acest enunţ, iar şocul intelectual „ptiu, doamne!“ n-ar mai fi fost atît de mare, dacă povestea acestui album ar fi fost spusă măcar o singură dată mai pe larg.

Motörhead şi nimic mai mult. Albumul curge la fel pînă la sfîrşit, avîndu-şi, ca respiro, „momentul Chuck Berry“ cu „Bye Bye Bitch Bye Bye“ şi cîteva twist-uri – sabbathiana „Brotherhood of Man“ şi sentimentalista „Rock’N’Roll Music“.

Pentru jazz, trupe ca De-Phazz sînt ce au fost Linkin Park pentru rock: în funcţie de partidul cu care simpatizezi, fie o jignire ostentativă adusă spiritului rock, fie o poartă de deschidere a rockului spre tărîmuri mai accesibile, capabilă să atragă public nou înspre gen.

Într-o infogramă care încerca să decripteze motivele pentru care oamenii îşi manifestau intenţia să meargă la cinematograf pentru a vedea Tron: Legacy, publicată de graphjam.com, principalul motiv al alegerii lor era reprezentat de faptul că soundtrack-ul celei mai noi producţii Disney este compus de duoul francez Daft Punk.

Ca fan al genului horror, obişnuiesc să tresar, ori chiar să mă  bucur cînd recunosc în filme elemente care rezonează cu ceea ce ştiu deja din cultura generală, cu clasicii recunoscuţi. Spre exemplu, atacul de la duş cu cuţitul de bucătărie ori asocierea vampirismului cu vinul sînt impregnate în conştiinţa colectivă.

De cînd se ştie, mashup-ul – cîntecul acela născut din coliziunea a două sau mai multe fragmente ale unor piese muzicale diferite – a fost o creatură care a avut mari probleme. Una dintre ele, legată de identitate, se rezolva de la sine atunci cînd alăturarea pieselor, de care vorbeam mai devreme, oferea noii opere sensuri surprinzătoare, nebănuite înainte.

Noul album al lui Buckethead, Spinal Clock, mi-a provocat o serie de cugetări transcendentale pe seama noţiunii de „nişă“, ca fenomen socio-cultural. Tehnic vorbind, nişele se definesc prin raportare la majoritatea poporului suveran ce încearcă să conserve un statu quo.

Michael Jackson e mort. Şi plin de bani, spre deosebire de Michael cel viu. Bani cu care, evident, el nu prea mai are ce să facă. Un grup precum Sony, însă, îşi poate freca liniştit palmele lacome de bucurie, pentru că emoţiile noastre legate de morţii noştri preferaţi ne obligă să plătim oricît pentru orice obiect atins de spiritul lor.

Cu oarecare tristeţe în suflet trebuie să afirm că basarabenii ţin pe linia de plutire muzica pop românească (cînd zic pop, mă refer la un statut, nu la un stil ori gen anume). Fie că-i vorba de Zdob şi Zdub, familia Stratan, Ozone ori Tori Amos a Chişinăului (Alexandrina Hristov), muzica lor ia pe sus România, apoi o transcende şi invadează media pop occidentală, fără mari probleme.

Pe 26 august 1975, la 13 ani după ce a pus mîna pe prima chitară din viaţa lui, Bruce Springsteen avea întreaga Americă la picioare. Cu o zi înainte, fusese lansat musculosul Born to Run, cel de-al treilea album al său, iar succesul de peste noapte l-a dus pe The Boss acolo unde şi-a dorit întotdeauna: în inima oamenilor dintr-o ţară pe care o iubea ca nimeni altul şi căreia i-a cîntat, fără să obosească, miturile.

Ştiaţi că există Premiul Pulitzer pentru muzică? Am aflat abia cu ocazia acestui recent laureat, dublul album de dubluri al lui Steve Reich. Fiind un premiu anticonservator, din capul locului, s-au gîndit, la un moment dat, să-i adauge şi o categorie muzicală.

Nu mai vorbesc de mult despre pianistul Nik Bärtsch ca despre o noutate. În schimb, dorinţa mea de a-l împărţi cu ceilalţi se extinde fractalic. Modulele lui au devenit materiale de studiu, iar modul în care muzica lui este alcătuită şi dezvoltată încă oferă momente prelungite de meditaţie.

Avishai Cohen. La primul contact cu numele m-am întrebat dacă e rudă cu Leonard, Borat, Ethan şi Joel. Se trag toţi din tulpina genetică a coheniţilor, descendenţi direcţi ai lui Aaron (fratele lui Moise) – un fel de apostoli care n-au voie să facă sex cu femei divorţate şi nici să discute cu morţii, mă lămureşte wiki.

„În sfîrşit, iată-ne ajunşi la începutul unei noi ere / Pregătiţi să dăm startul unei lumi cu totul şi cu totul diferite / Şi acum? / Oare cum să începem? / Cum s-o luăm de la capăt? (...) Ooo, America! / Vei fi din nou America / O lume nouă, gata să fie descoperită...“

Titlul nu e o vreo maximă a mareşalului McLuhan, aşa cum ar putea părea, ci o afirmaţie marca Laurie Anderson, indiscutabil unul dintre cei mai importanţi artişti contemporani. Printr-o aliniere fericită a planetelor, evenimentul muzical al anului e pe cale să se producă. Laurie vine la Bucureşti în cadrul unui festival de performance-uri care prinde cheag de la an la an.

Printre rockeri s-a consacrat sintagma „rock pentru gagici“ care, dincolo de încărcătura misogin-peiorativă (disipată totuşi prin uzură, ca în cazul etichetei punk), se referă la trupe care au o adresabilitate ceva mai largă decît nişele de connaisseuri thrash, speed, death, black sau cum s-or mai fi numind în zilele noastre. Ar intra aici trupe ca Anathema, Lake of Tears, The Gathering ş.a.m.d.

Dacă greblaţi Internetul în acest moment, încercînd să găsiţi o ramă ataşabilă muzicii artistului englez Gold Panda, vă veţi îneca într-o confuzie fără fund. Reviste, site-uri, blog-uri, reţele sociale, forumuri, simpli useri se întrec în a lipi o etichetă sau alta cîntecelor produse de tipul ăsta ciudat: post-dubstep, glo-fi, post-hip-hop, minimal electronic, IDM, electronica, psychedelic house etc.

Kronos Quartet sînt dintre cei care cîntă muzică clasică nouă în anul 2010, scot albume, iau premii, merg în turnee cu autobuzul. Probabil nu se îmbată criţă şi nu sfîşie tricourile fanelor, dar trăiesc în aceeaşi industrie muzicală şi realitate contemporană ca pop-starurile de la televizor. Sigur, un cvartet nu e o filarmonică, dar nu sînt puţine nici grupurile muzicale mari care compun şi scot albume cu nemiluita.

De ani de zile, Sibiul ne-a obişnuit cu cîteva dintre cele mai reuşite evenimente culturale pe care le putem accesa ca cetăţeni ai acestei ţări. Fie că vorbim despre teatru sau muzică în diverse stări de agregare, oraşul pare să fie un excelent centru de coagulare culturală, iar pamîntul zonei – foarte rodnic în a produce oameni cu iniţiativă.

„La fiecare staţie, schimbăm ceva...“, cadenţează primul cîntec de pe album, cel care îi dă şi numele, vocea uşor tabagică a MC-ului Bean. E mai mult adevăr decît suflet în acest vers, unul care statuează locul în care muzica trupei bucureştene Şuie Paparude a ajuns astăzi, după 17 ani de existenţă.

Întotdeauna mi-au plăcut mai mult filmele cu bătăi decît poeziile, epicul decît liricul şi efectele speciale decît teatrul. În muzică asta s-a transpus printr-o preferinţă spre muzica povestită (cu voce şi, dacă nu cer prea mult, şi un pic de circ) în detrimentul muzicii instrumentale. Pentru o incursiune în jazz, preferinţele astea sînt, în general, un handicap. În această zonă, majoritatea artiştilor ori nu ştiu, ori nu vor să cînte (cu vocea).

Mereu jurnaliştii îmi spun că sînt regina fado-ului şi atunci am răspunsul pregătit: nu sînt regină. Dacă trebuie neapărat să fiu ceva, atunci sînt un anarhist al acestei muzici. Fac lucrurile în felul meu, aşa cum simt. Nu atac şi nu jignesc pe nimeni, dar nici nu cer permisiunea nimănui. Regina trebuie să fie cineva din interior, eu mă consider un outsider al sistemului. De fapt, Amalia Rodriguez este regina fado-ului şi va fi pentru totdeauna aşa.

Muzicianul indian de talie mondială Trilok Gurtu a ţinut capul de afiş al Festivalului timişorean Plai din această toamnă. A doua zi după concert, Trilok Gurtu a participat la un atelier neconvenţional în cadrul căruia a răspuns la întrebările publicului şi a prezentat instrumentul indian tabla.

Înainte de apariţia primului album al grupului Grinderman, destulă lume se întreba ce sens o fi avînd existenţa lui, atîta vreme cît nu făcea, aparent, decît să dubleze un alt proiect, ceva mai bătrîn, al vrăjitorului Nick Cave şi al bandei sale de cowboys melancolici numită The Bad Seeds.

John Zorn arată ca Woody Allen în pantaloni de camuflaj şi are o discografie de competenţa Guinness Book: peste 400 de albume compuse şi/sau cîntate în aproape 60 de ani (presupunînd că şi-a început cariera de improvizator free-jazz încă de la naştere). În lumea jazz, Zorn e cam ce e Mike Patton pentru lumea pop-rock.

Albumul de debut al trupei clujene Grimus, Panikon (Cramps Music), a fost votat în ancheta de sfîrşit de an a Dilemei vechi drept cel mai bun album românesc al lui 2008. Grimus înseamnă: Titus Vădan (chitară bas), Tamas Adorjani (tobe), Lehel Kiss (pian), Bogdan Mezofi (voce), Vali Rauca (chitară electrică şi acustică) şi Cristi Csapo (chitară electrică). Mai multe pe www.grimus.ro şi la www.myspace.com/grimusworld.

Guns N’Roses vin să-şi promoveze albumul de acum doi ani, Chinese Democracy, care a ocazionat multiple recorduri: cel mai amînat şi mai scump album rock din istorie (15 ani de tergiversări şi costuri aferente), cel mai lung concert GNR în primul turneu promo (aproape patru ore) şi un număr mare de concerte întrerupte datorită sticlelor aruncate din public. Probabil şi cel mai lung turneu de promovare – dacă producţia albumului a durat 15 ani, cît poate să dureze promovarea sa?

Apărută undeva în a doua jumătate a anilor ’90, la New York, cu un an înainte ca urechile unora să fi auzit pentru prima oară de The Strokes, Interpol n-a participat la marele ospăţ al revivalismului garage rock-ului (şi, eventual, nici la apocaliptica invazie a „The“-urilor), acolo unde în capul mesei s-au aşezat Julian Casablancas & Co., pe de o parte, şi Peter Doherty & The Libertines, pe de altă parte.

Dincolo de numele dificil de reţinut şi de tastat, mai există şi alte asemănări între Kammerflimmer Kollektief şi pionierii muzicii experimentale germane, Einsturzende Neubauten. Dar şi suficiente diferenţe, încît tinerii să fie mai mult decît nişte epigoni. Asemănările vin din natura experimentală cu specific german a muzicii, diferenţele – din faptul că nu e atît de experimentală pe cît indică prima impresie.

Devo a fost mereu un proiect muzical care a scăpat nonşalant categorisilor atît de convenabile criticii de muzică şi isteriei atît de dragi falansterelor de fani. Înţeleasă în fel şi chip de unii sau de alţii, trupa imprevizibilului Gerald Casale este astăzi, la 30 de ani distanţă de „Whip It“, cel mai straniu hit care a lovit vreodată Billboard-ul, un soi de legendă, iată vie, despre care se vorbeşte pe la colţuri.