Horror-comicării
● Grinderman, Grinderman 2, Mute Records, 2010.
Înainte de apariţia primului album al grupului Grinderman, destulă lume se întreba ce sens o fi avînd existenţa lui, atîta vreme cît nu făcea, aparent, decît să dubleze un alt proiect, ceva mai bătrîn, al vrăjitorului Nick Cave şi al bandei sale de cowboys melancolici numită The Bad Seeds. Răspunsul a venit foarte prompt, emanat de vocea niţel cam răţoită a domnului Cave, pe „Get It On“, chiar prima piesă de pe acel prim disc: „I had to get up to get down to start all over again / Head on down to the basement and shout / Kick those white mice and black dogs out / Kick those white mice and baboons out / Kick those baboons and other motherfuckers out / And get it on get it on get it on / On the day that you got born“. Dacă asta nu era suficient, omul nostru mai punea pentru prima oară mîna pe o chitară – electrică, desigur, şi cu mult, foarte mult, parcă un pic prea mult distors – pentru un plus de autenticitate oferit gestului de reîntoarcere, nu neapărat foarte fidelă (şi bine făcea!), în locul acela în care a mai fost cîndva, cu The Birthday Party, aducînd din trecut o tonă de testosteron, pericol, umor fin, dar şi negru ca dracu’, şi refrene onomatopeice, care răsunau delicios a „Bzzz bzzz bzzz“ şi chiar a „Ba ba ba“.
Grinderman 2, albumul de anul acesta al trupei, nu pleacă de acolo, dar cîştigă în rafinament. Falocentrismul dintotdeauna se clatină un pic din locul în care stătea bine înfipt, sîngele, moartea şi sexul – mai latent acum decît pe precedentul LP – se scurg din texte cu clinchet surd, precum picăturile de apă pe podeaua unui beci îmbîcsit şi igrasios, iar lirica lui Cave, care amestecă din nou comedia cu horroristica, intră ca unsă în timpane cînd aruncă-n eter texte precum „I give to you / The spinal chord of JFK / Wrapped in Monroe’s negligee“ sau deja încoronatul cu titlul de versul anului „My baby calls me the Loch Ness monster / Two great big humps and I’m gone“. Bănuiesc că oricum n-aveaţi de gînd să-l luaţi foarte în serios: în videoclipul, regizat de amicul John Hillcoat, pentru „Heathen Child“, lead single-ul acestui proaspăt album, Warren Ellis, în costum de legionar roman, distruge o întreagă armată inamică aruncînd către ea lasere din penis, în timp ce Nick Cave îi amestecă pe Allah şi Buddha într-o absurdă poezioară horror. Motorik beat + heroină + hohote înfundate de rîsu’-plînsu’, ăsta pare a fi combustibilul de astăzi al cetei de flăcăi tomnatici din Grinderman.
În 41 de minute, cele nouă cîntece de pe G2 construiesc un peisaj în care schizofrenia se simte confortabil: „Mickey Mouse and the Goodbye Man“, „Heathen Child“, „Worm Tamer“ şi „Evil“ sînt încărcate de başi-ciocan şi chitări-fierăstraie, în timp ce „When My Baby Comes“, „What I Know“, „Kitchenette“, „Palaces of Montezuma“ şi „Bellringer Blues“ cad într-o transă molipsitoare şi disonantă, aflată undeva între primul Black Sabbath şi ultimul Neil Young. Asta în timp ce Nick Cave deşiră poveşti de aburit copiii şi bucurat adulţii.
Paul Breazu este jurnalist.
