Spectrele lui Jackson
● Michael Jackson, Michael, Sony Music, 2010.
Michael Jackson e mort. Şi plin de bani, spre deosebire de Michael cel viu. Bani cu care, evident, el nu prea mai are ce să facă. Un grup precum Sony, însă, îşi poate freca liniştit palmele lacome de bucurie, pentru că emoţiile noastre legate de morţii noştri preferaţi ne obligă să plătim oricît pentru orice obiect atins de spiritul lor. Şi să fim, deopotrivă, dezamăgiţi (de conţinut, aproape întotdeauna) şi exaltaţi (de posesie, întotdeauna). Niciodată indiferenţi. Un mort nu poate face muzică, aşa cum un mort nu mai poate fi acuzat de nimic. Dar ne poate bîntui. În cercurile astea oculte se învîrte primul album de studio, cu material (cvasi)original, pe care apare numele lui Michael Jackson, după ce el n-a mai fost.
Ce se aude acolo, pe Michael, nu e o operă pe care artistul să fie prezent de la un capăt la celălalt, ci sînt doar micile urme ale trecerii sale prin ceea ce urma să fie, mai mult sau mai puţin, revenirea sa glorioasă, cea pe care toţi o aşteptam salivînd de la Dangerous încoace (HIStory şi Invincible au fost, pentru mine, doar semnele decăderii/decrepirii celei mai extravagante instituţii a pop-ului). Nu exista, totuşi, nici un semn că Jackson s-ar mai fi întors vreodată în timp, pentru a ne hrăni idolatria aşa cum a făcut-o în anii ’80. Şi, puţin, în ’90. Uşor-uşor începeam să-l uităm/detestăm, pentru că încă mai trăia şi pentru că-l credeam incapabil să mai producă ceva care să atingă geniul unor Off the Wall, Thriller sau Bad. Dar a murit, şi lucrurile au reintrat în normal: am început să visăm că tot ce va face începînd cu 25 iunie 2009 va fi perfect. This Is It a fost. Deşi mort, Michael Jackson era, acolo, mai viu – ne-a scăpat puţin din vedere faptul că cinematograful are puterea magică de a da viaţă morţilor, dar ce mai contează! – ca oricînd în ultimii 20 de ani. Urmarea, albumul despre care vorbesc aici, trebuia să conţină aceleaşi ingrediente. Oricît ar părea de deplasat astăzi, în era trucurilor tehnologice, studioul de înregistrări audio nu este, însă, studio de montaj video. De asta, Michael, albumul, arată imperfect. Deci impur.
Am putea presupune că „Hold My Hand“, îndoielnicul duet cu Akon, nu şi-ar fi făcut, cel puţin în forma aceasta, niciodată loc pe albumul unui Jackson viu. Şi poate că am avea dreptate, deşi eu, unul, habar n-am ce ar fi urmat să facă acel Jackson. Ştiu însă că omul nostru a compus/cîntat şi o piesă care se numea „Mind Is Magic“. Dar pe ce album scos de MJ în ultimii săi 20 de ani de viaţă aţi găsit ceva mai bine produs şi mai relevant pentru artist însuşi decît „Behind the Mask“, cover-ul după Yellow Magic Orchestra? Acolo e Jacko întreg – legenda spune că acolo e şi mîna lui Quincy Jones –, cel din posterele lipite acum multă vreme pe pereţii camerelor noastre. Deci cîntecul ăsta n-are ce căuta pe un album în care ne întîlnim, la tot pasul, doar cu fantoma artistului, la braţul unor indivizi cît se poate de vii, precum amintitul Akon, 50 Cent şi Lenny Kravitz. În consecinţă, prezenţa lui Michael Jackson, astăzi, pe un album care-i conţine numele are inconsistenţa pe care o poate avea doar prezenţa unui spectru în vieţile noastre – mici frînturi din acel MJ viu, din perioadele lui bune şi rele, de multe ori blurate de filtre fine sau grosolane, aruncate acolo de cei care au produs (sau, mai degrabă, au încercat să producă) albumul acesta, sau de noi, cei care încercăm să trăim cu o fantomă în casă.
Paul Breazu este jurnalist.
