Clasicizabil
● Daft Punk, Tron: Legacy OST, Disney Music Records, 2010.
Într-o infogramă care încerca să decripteze motivele pentru care oamenii îşi manifestau intenţia să meargă la cinematograf pentru a vedea Tron: Legacy, publicată de graphjam.com, principalul motiv al alegerii lor era reprezentat de faptul că soundtrack-ul celei mai noi producţii Disney este compus de duoul francez Daft Punk. Abia la o distanţă considerabilă se afla atracţia indusă de cîrligul indiscutabil al filmului, efectele vizuale. Glumă sau nu, această reprezentare a dorinţelor oamenilor urmează, în fond, traiectoria modului inedit în care s-a lucrat pentru distopia regizată de Joseph Kosinski: întîi a fost muzica, alături de toată avalanşa de comentarii exclamative legate de faptul că aceasta urma să fie compusă de o formaţie iconică pentru ringurile de dans ale cluburilor, apoi a venit imaginea. Filmul a fost, practic, montat pe coloana sonoră manufacturată de Guy-Manuel de Homem-Christo şi Thomas Bangalter, ajutaţi de orchestratorul american Joseph Trapanese, printre altele, producător al muzicii pentru sezoanele 3 şi 4 din serialul Dexter, şi de un ansamblu format din 95 de muzicieni.
Departe de lumea stranie desenată sonor de disfuncţionala/disfuncţionalul Wendy Carlos pentru primul Tron, cel din 1982, dar mai aproape de tabloul adrenalinic al jocurilor video din zilele noastre – filmul descrie povestea unui creator de jocuri, ţinut captiv de lumea creată de el însuşi –, opera semnată de Daft Punk eliberează testosteron atunci cînd nu se îneacă pur şi simplu într-un manierism simfonic competent, dar destul de bătătorit înainte, de la John Williams (Star Wars) la Hans Zimmer (Gladiator, The Dark Knight, Inception), trecînd prin poezia cu sunet sintetizat sau acroşurile alienante ale unui Vangelis, cel din Charriots of Fire sau din Blade Runner. Francezii cuplează cu fineţe cele două lumi, modulînd impecabil, din punct de vedere sonor, vizualul hipnotizant al filmului, urmîndu-i sau oferindu-i ireproşabil twist-urile şi pompînd în el tensiune, una imprimată, dincolo de trama filmului, de aparentul conflict dintre clasic şi electronic, dintre trecut şi imaginea despre viitor a trecutului, dintre viori şi timpane, pe de o parte, şi drum machines şi sintetizatoare, pe de alta. De cele mai multe ori, muzica se substituie scenariului – unul aproape inexistent –, transformînd filmul lui Kosinski într-un imens videoclip futurist, în care flashback-urile şi revenirile în prezent pendulează odată cu trecerile sunetului din analogic în digital.
Pînă la jumătatea discului, soundtrack-ul urcă într-un crescendo lent, fluidizat, care-şi permite să iasă la suprafaţă, din cînd în cînd, pentru a respira (pe reveria pulsatilă numită „Armory“), pînă cînd Daft Punk comută pe o altă viteză. „The Game Has Changed“ e acel moment, o rupere de ritm în care basul şi tobele nucleare explodează scurt în mijlocul temei apocaliptice din „The Grid“. De aici încolo, ne aflăm în plină poveste. Atmosfera se întunecă, iar tempoul, şi al filmului, şi al muzicii, începe să capete urgenţă, pentru a exploda în cea mai rapidă piesă de pe soundtrack, „Derezzled“, un monstru sută la sută electronic, de doar 1 minut şi 44 de secunde (vezi mai jos), în care Daft Punk chiar sună a Daft Punk.
În afara sălii de cinema, lipsit de vizualurile tăiate chirurgical ale filmului, soundtrack-ul compus de francezi îşi pierde parţial vitalitatea, dar rămîne, în esenţă, o operă care are capacitatea de a se clasiciza instant.
Paul Breazu este jurnalist.
