Melancoliile şi infinitele tristeţi ale dlui Paul Banks

● Interpol, Interpol, Matador, 2010. 

Apărută undeva în a doua jumătate a anilor ’90, la New York, cu un an înainte ca urechile unora să fi auzit pentru prima oară de The Strokes, Interpol n-a participat la marele ospăţ al revivalismului garage rock-ului (şi, eventual, nici la apocaliptica invazie a „The“-urilor), acolo unde în capul mesei s-au aşezat Julian Casablancas & Co., pe de o parte, şi Peter Doherty & The Libertines, pe de altă parte. Ascultîndu-le primul album, bîntuitorul şi delicatul Turn on the Bright Lights, venit pe lume în 2002, poţi prinde cumva logica acestui debut întîrziat: trupa lui Paul Banks a rătăcit în întuneric vreme de cinci ani pentru a-şi căuta un limbaj dispus să fetişizeze mai curînd o axă a timpului care ar putea să înceapă cu The Chameleons şi să se oprească undeva în proximitatea unor My Bloody Valentine. Fără doar şi poate, cu un stop reverenţios într-o gară prin care au trecut aproape toate trenurile deceniului pe care ne pregătim să-l închidem, numită Joy Division. 

Între timp, newyorkezii au mai produs două opere, Antics şi Our Love to Admire, una mai diferită decît alta (ca să mă rezum la un eufemism), lăsînd în urmă destule semne de întrebare legate de capacitatea grupului de a-şi respecta promisiunile făcute o dată cu albumul de acum opt ani. Reîntorşi la Matador, după o scurtă aventură în compania unui major, Capitol Records, grupul pare a-şi fi regăsit tonul de trupă afiliată ideologiei unui label independent. Pe Interpol, chitara e mai discretă decît pe albumele dinainte, pulsul aproape cardiac al secţiei ritmice, în care basul incredibilului Carlos Dengler – plecat din trupă după încheierea înregistrărilor la acest nou album – şi tobele lui Sam Fogarino îşi asumă rolul de vioara întîi, oferind rama potrivită tonalităţilor difuze ale vocii lui Banks. Iar modul în care Alan Moulder, omul fără de care shoegaze-ul n-ar fi sunat aşa cum sună, a mixat albumul completează decorul: atmosfera e claustrantă, tonurile şarjînd doar în registru grav, aerul e aproape de nerespirat, piesele sînt tensionate şi dense, în pofida unui minimalism evident, supt direct de la ţîţa post-punk-ului, sunetul e greu, întunecat şi depresiv. E mult mai mult sfîrşit de ani ’70 astăzi decît altădată – în pofida faptului că legăturile lui Interpol cu Turn on the Bright Lights şi Antics sînt evidente – în muzica trupei americane, cu tot ceea ce a adus la suprafaţă acea îndepărtată eră: dezolare şi eleganţă, hipnoză şi fatalism, fantome şi frică, pesimism şi superstiţie, introspecţie şi inerţie. 

„It starts to feel like a barricade that keep us away“ ne spune vocea lui Paul Banks, încărcată cu o disperare care şi-a consumat deja isteria, pe „Barricade“, unul dintre vîrfurile albumului. Basul se împleticeşte printre cadenţele maşiniste ale lui Fogarino, chitara lui Daniel Kessler trage o alarmă, atunci cînd nu cîntă o romanţă noir în care finalul e întotdeauna nefericit. Stă pe această piesa însăşi esenţa sound-ului Interpol din acest moment. Iar concluzia de pe „The Undoing“, un final de album bilingv, aşază lucrurile la locul lor: „The place we’re in now“ este locul în care Interpol s-a întors, după o rătăcire de moment.   

Paul Breazu este jurnalist.