⬆
MUZICĂ
Pagina 16
Trupele româneşti nu sînt coerente-n mesaj
Mihai Dinu, fostul director muzical al RFI România vreme de 16 ani şi fostul director de programe Radio Total, ulterior devenit Gold FM, e acum music manager-ul singurei staţii naţionale pe ultrascurte care face audienţe colosale cu muzică indie şi cu tot felul de obscurităţi care rarisim au legătură cu mainstream-ul: Radio Guerilla.
Resurse risipite
Mă întreb dacă Herbie Hancock ştie ce piese se află pe acest album. E un album cover version, cu piese culese de la Bob Dylan, Beatles, John Lennon, Sam Cooke, Bob Marley, Peter Gabriel şi unii mai obscuri. Teoretic, cînd faci un album de coveruri, îţi alegi piesele.
Noaptea devoratorilor de suflete
Anul trecut, în mai, un CD pe care apăreau numele lui Danger Mouse (îl ştiţi măcar ca jumătate a duo-ului Gnarls Barkley), Mark Linkous (un muzician american foarte talentat, care a pus bazele proiectului Sparklehorse şi a colaborat cu toată floarea cea vestită a muzicii de orice fel) şi David Lynch (chiar el!) stătea pe rafturile magazinelor care vînd muzică.
"România e ţara care m-a hrănit spiritual"
Obişnuiam să mă întreb de ce a trebuit să mă nasc într-o Românie comunistă, în mediul traumatizant al cuvintelor înfundate în gîtlej şi în acea teamă paralizantă de a-ţi exprima adevărata identitate. Mama m-a crescut cu folclor românesc şi, de cîte ori era tristă şi deznădăjduită, cînta din tot sufletul. Aşa am învăţat să iubesc doina populară şi, mai tîrziu, să-mi exprim la rîndul meu ofurile şi bucuriile prin muzică, păpuşi, poezie... România m-a hrănit spiritual şi sînt ceea ce sînt tocmai da
Sub gluga jazzului
Trebuie să fie al naibii de greu să faci muzică în România. De trăit din muzică nu se pune problema, e o umilinţă majoră să explici mereu părinţilor de ce faci vocalize în dormitor, în loc să-ţi găseşti o slujbă onorabilă. Să te apuci să şi cînţi altceva decît hip-hop, manele şi dance e demenţă curată.
Înapoi în prezent
În Living with Music, culegerea de scrieri despre jazz a romancierului Ralph Ellison, scriitorul american compara muzica cu o maşină a timpului care transportă în prezent momentele (considerate) pierdute ale trecutului. În fapt, este vorba despre reprezentarea actuală a anumitor părţi din trecut.
Jazz unplugged de film
Ca mai toată scena nu-jazz, Tonbruket e o trupă de festival mai degrabă decît una de studio. Diferenţele între album şi concert sînt majore, şi nu din pricină că trupa îşi augmentează spectacolul cu vreo formă de circ auxiliar, dialog cu publicul şi felurite năzbîtii. E vorba în primul rînd de o diferenţă de sound între înregistrare şi „pe viu“, o diferenţă care iese în evidenţă la stilurile muzicale curate, fără distorsiuni agresive.
Ritualuri de trecere
Cu cîteva excepţii, n-am prizat încercările muzicienilor români de a integra în opera lor teme venite din zona folclorică. Phoenix a reuşit, acum mai bine de 30 de ani, să se apropie de idealul unui sunet care n-avea cum să fie originat decît în spaţiul acesta, motivele sonore cvasi-primitive fiind inteligent şi convingător topite în ceea ce muzica îşi asuma atunci ca modernitate, rock-ul.
Gărîna lui Kafka
A 14-a ediţie a Festivalului de la Gărîna are loc în plină criză! Cît de greu a fost?
În ceea ce priveşte autorităţile din Timiş, lucrurile au luat o turnură absolut descalificantă. Pot înţelege că bugetele sînt substanţial reduse în această perioadă, dar să anulezi dreptul operatorilor privaţi de a participa la licitaţiile de proiecte, justificînd că nu sînt bani nici pentru evenimentele proprii, e de-a dreptul stupid.
Gărâna - jazz la aer curat
Gărâna nu este un loc unde să ajungi călăuzit de agenţii de turism sau de indicatoare fluorescente. Acolo ajunge numai cine îşi doreşte. Locul nu e făcut de speculanţi pentru nefericiţii amatori de all inclusive (şi sper să nu devină), ci redescoperit de cîţiva oameni cu dor de casă şi jazz.
Un canţonetist tragic
„Un om se duce într-o zi la doctor. Viaţa i se pare aspră şi crudă. Spune că se simte singur într-o lume ameninţătoare, unde nu-l mai aşteaptă nimic, decît vagul şi incertul. Doctorul îi spune: «Tratamentul e simplu. Marele clovn, Pagliacci, a venit în oraş. Du-te să-l vezi. Asta ar trebui să te-ajute.» Omul izbucneşte în lacrimi. «Doctore, spune el, eu sînt Pagliacci».“
"Să fii conectat la o experienţă pe care nu o poţi descrie..."
Orchestra Simfonică din Pittsburgh este una dintre cele mai prestigioase din America, este minunat să vezi cîţi muzicieni îşi doresc să cînte în această orchestră. Sînt instrumentişti extraordinari în sensul tehnic; se ştie, în America, interpreţii sînt foarte tehnici, dar noi avem mai mult decît atît, ei sînt capabili să cînte orice le cere dirijorul. Sînt muzicieni minunaţi şi foarte tehnici.
Două vieţi - în Europa şi America
Jimi Hendrix era idolul meu în copilărie, îi aveam portretul în geaca de blugi… Redescoperindu-l pe Jimi Hendrix mai tîrziu, am înţeles de ce mă fascinase în adolescenţă, era foarte consecvent cu lupta lui pentru pace, un exemplu pentru orice fiinţă umană, indiferent că a crescut în democraţie sau în totalitarism, căci dacă pierzi frîiele în viaţă poţi avea probleme; poţi să ajuţi lumea în anumite situaţii, dar în altele, nu.
Vorbe grele, muzică ușoară
Cînd vine vorba de Paraziţii, un lucru este clar: oamenii ăştia sînt, pentru muzica românească post-nouăzecistă, nişte legende. Grupul de hip-hop inventat în 1994 de Cătălin Ştefan Ion (alias Cheloo) a reuşit să rămînă întreg şi integru în debila industrie muzicală din România şi, mai mult, să editeze, pînă la acest proaspăt Tot ce e bun tre să dispară, 11 albume de studio care au contribuit la transformarea acestui gen muzical într-un produs pentru mase, folosindu-se aproape mereu de aceleaşi t
Clovnerism militant de operă
Am zis că e important să recenzez albumul lui Serj Tankian în lumina iminentului concert pe care îl va presta în cadrul festivalului sibian Artmania, unul din cele mai respectabile evenimente rock middleground de pe la noi. Sarcina este însă una dificilă, căci nu am nimic bun de zis despre albumul ăsta.
Apocalipsa după Tom Araya & Co.
Sîntem în 1986. Ronald Reagan dă liber aviaţiei americane să bombardeze cîteva oraşe libiene, lăsînd în urmă zeci de morţi, ca replică a unui atac cu bombă într-o discotecă din Berlinul de Vest, frecventată de soldaţii americani. În Miami, agenţii FBI se joacă de-a hoţii şi vardiştii cu cîţiva suspecţi de jaf.
De pe patul de moarte
S-a generalizat o falsă impresie cum că zona underground e zona spiritelor libere, implicit a artei adevărate. Că oricine scoate capul deasupra e suspect de a produce cultură de consum, ori mai rău. Aura asta idilică a zonei underground e relativ uşor de păstrat faţă de cineva care n-are habar ce se întîmplă în genunile alea, faţă de cineva care nu ştie cîte dihănii se agită prin catacombele artei „necomerciale“, pe principii exact la fel de capitaliste ca şi la nivelul, să zicem, al lui Britney
Amintiri din copilărie
În primăvara lui 1998, bristolezii Massive Attack bifau şi închideau, cu întunecatul Mezzanine, o tripletă de albume de studio care a definit sunetul celei de-a doua jumătăţi a deceniului 10 din secolul trecut.
Subliminalul McFerrin
McFerrin practică un jazz de cu totul altă factură decît cel despre care am povestit în ultimele articole. Sînt tentat să-i spun jazz onomatopeic, deşi există cu siguranţă etichete mai academice decît asta. Clipurile pe care le-a filmat de-a lungul carierei descriu mai corect la ce mă refer.
Ieşirea din recluziune
Pledoaria sa vizează un nomos esenţial: reconectarea şi reconjugarea binelui, frumosului şi adevărului într-o lume în care cele trei valori suverane au ajuns să trăiască într-un spaţiu non-gravitaţional, incapabil să le strîngă laolaltă. O lume pentru care Octavian Nemescu este, neîndoios, un inadaptabil, inadecvabil şi incoercibil.
Fără sens
Inna, fata de pe coperta amintită, este în momentul acesta cel mai de succes produs muzical oferit de România la export, unul care se apropie periculos de ceea ce a reuşit să facă acum nişte ani trio-ul O-Zone.
Blues malian
Primul lucru care mi-a venit în minte ascultînd albumul Ali and Toumani al cuplului Toumani Diabate-Ali Farka Toure a fost o scenă din filmul True Romance, în care unui mafiot sicilian i se relevă faptul că latinii mediteraneeni (şi implicit mafioţii sicilieni) sînt urmaşii africanilor care s-au încrucişat cu femeile din zona Mediteraneană, în timpul numeroaselor invazii şi expediţii istorice prin sudul Europei.
Alison nu prea mai locuieşte aici
● Goldfrapp, Head First. Trei lucruri îmi sînt astăzi cît se poate de clare: de aici, de unde stau, se întrevede vara, una care va fi cu certitudine călduroasă, italo-disco-ul – şi, în general, tot ce conţine cuvîntul disco.
„Năvăliţi la GHIJFest“
Munca noastră, a „comitetului organizator“ al GHIJFest a fost şi este îndreptată într-o direcţie care înseamnă plăcere şi bucurie pentru noi, precum şi dorinţa ca acestea să fie trăite şi împărtăşite cu cît mai mulţi dimprejur.
Jazzfetamine la Sibiu
Cu un geamantan de muzicieni importanţi adunat în cele peste trei decenii de funcţionare, Sibiu Jazz Festival, grizonat, dar deloc obosit, ne-a pregătit şi pentru ediţia din acest an un meniu variat şi plin de jazzfetamine.
Zen groove
● Nik Bärtsch’s Ronin, Holon. Artistul îşi cataloghează muzica drept zen funk sau ritual groove. Prima ar fi o etichetă potrivită pentru ce se aude pe album. A doua ar fi mai aproape de varianta live.
ABBA în jurul lumii
Cîndva demult, înainte de liceu, muzica celor de la ABBA mi-a fost dată drept exemplu pentru a înţelege mai uşor diferenţele între apolinic şi dionisiac. Nu mai ţin minte cine se afla la capătul celălalt al comparaţiei, dar din vremea aceea am rămas cu impresia că apolinicii sînt un soi de fiinţe limfatice care trec prin viaţă cu un zîmbet tîmp pe buze, fără a se lăsa atinşi ori mistuiţi de vreo pasiune ardentă.
Halucinant
● Caribou, Swim, City Slang, 2010. Daniel Victor Snaith e un tip cu pedigree. Doctor în matematici al The Imperial College of Science, Technology and Medicine din Londra, venit dintr-o familie de matematicieni faimoşi, muzicianul canadian relocat în Londra tulbura apele scenei de muzică electronică în 2000, sub numele Manitoba.
„Internetul e prietenul trupelor“ - formaţia KUMM
Cît de mult vă deranjează că muzica voastră e piratată? Oigăn: Tinde spre minus infinit, adică deloc.
Reîncarnarea lui McLaughlin
● John McLaughlin and The Fourth Dimension, To The One, Mediastarz, 2010.
Nu prea văd sensul unui articol-recomandare legat de John McLaughlin. Cei care ascultă genul l-au deificat demult, l-au colecţionat, l-au încadrat în majoritatea topurilor cu cei mai mari chitarişti din toate timpurile.
“Am exclus termenul de entertainment din muzică” – interviu cu Adrian DESPOT
Se mai poate face rock împreună cu casele de discuri?
Aici răspunsul este clar, nu. Dar nu de ieri, ci de cîţiva ani buni încoace. Trăim epoca globalizării forţate, a depersonalizării întru uniformizare, iar acest proces are nevoie de o coloană sonoră uniformă, care să lase ascultătorilor impresia că viaţa e perfectă şi să le distragă atenţia de la efectele procesului în sine.
Jimi
● Jimi Hendrix, Valleys of Neptune, Sony Music, 2010
Dintre toate muzicile şi fazele care mi-au asortat adolescenţa, perioada aceea în care am recuperat înfometaţi tot ceea ce părinţii noştri n-au putut trăi, puţine au mai rămas în sertar. Este, desigur, vina mea, dar, iertată fie-mi aroganţa, este mai ales vina lor. Între cele pe care le-am păstrat, există una compusă, dar mai ales performată de o creatură care mă obsedează, cu o recurenţă cuminte şi stimabilă, şi astăzi: Jimi Hendrix.
Swing Chopin
Ca orice fenomen viu, „inchenăruibil“, swing-ul poate fi conceptualizat mai curînd prin semnificare şi personificare decît prin definire şi calificare. Ca să nu mai spunem că definiţia din dicţionare, aidoma unui costum de baie, arată multe, dar ascunde esenţialul. De pildă, faptul că swing-ul nu este proprietatea exclusivă a jazz-ului, ci îl regăsim, culmea, în curţile unor romantici, iar Chopin este, fără îndoială, un latifundiar care-şi administrează melancolia din perspectiva deficitul
Cît se poate întinde un gen?
Jazz este genul de etichetă care face deservicii stilului pe care îl reprezintă. La fel stă treaba şi cu alte etichete – rock, SF, world music – termeni cu încărcătură semantică aparent limpede: chitare, nave spaţiale, respectiv camerunezi cîntînd la campionatele mondiale de fotbal.
„Românii au început să cumpere CD-uri“ - interviu cu Andi ENACHE
Românii sînt sensibili la muzică şi ar face aproape orice pentru a-şi asculta piesele şi artiştii preferaţi.
Fabricat în România*
● Various Artists, Buzz.RO!**, freshgoodminimal.ro, 2010
Freshgoodminimal.ro*** este un blog local care, peste noapte, şi-a asumat şi rolul de label, publicînd o compilaţie de muzică – prima din România editată sub licenţa Creative Commons, un concept care permite titularilor de drepturi de autor să ofere publicului o parte din drepturile pe care le au şi să-şi păstreze cealaltă parte – pe a cărei ultimă copertă puteţi găsi cele mai importante nume dintr-o anumită zonă a underground-ului muzica
Damon Days
„Welcome to the world of the Plastic Beach!“ – ne anunţă cu insistenţă lătratul foarte bine temperat al bătrînului ogar Snoop Dogg, după o introducere orchestrală (să nu vă grăbiţi foarte tare să arătaţi clişeul cu degetul arătător sau să i-l arătaţi pe cel mijlociu, puţin mai încolo ne vom întîlni cu flautul, tabla, violoncelul şi viorile Orchestrei Naţionale de Muzică Arabă din Liban).
Muzică, spectacol, intrerviu
● Ziua creşte, noaptea scade, ca atare, pe Mezzo, sîmbătă, 27 februarie, la o oră după miezul nopţii, Charlie Parker, duminică, 28 februarie, la ora 23,55, Jupiter-ul lui Mozart, iar de 1 Martie, Arhiva clasică: la 21,30, cu Arthur Rubinstein, şi la 23,15, cu William Kempf – Maurizio Pollini. Îmi (şi vă) urez o primăvară pe măsura lor. (Radu Cosaşu)
Cercul poeţilor dispăruţi
„Fă o piruetă, închide bine cercul şi vei fi altcineva, cineva cu totul nou, din nou“ – sparge aerul vocea joasă, baritonală, mîncată de ţigări tari şi alcooluri dubioase, a poetului şi cîntăreţului. Gilbert Scott-Heron s-a întors, după mai bine de zece ani în care a tot tăcut, jumătate din ei pus bine la răcoare, în spatele zidurilor de puşcărie sau ale vreunui centru oarecare de reabilitare.
Farmecul discret al nostalgiei
Anul era 1997 şi venise timpul potrivit pentru încă un revivalism. Franţa spărgea gheaţa de pe ringurile de dans cu un duo ascuns în spatele unor costume de motociclişti de pe Lună, care-şi zicea Daft Punk, şi al lor debut numit Homework, un album al cărui sunet ne era foarte-foarte cunoscut în măsura în care nu mai auziserăm niciodată aşa ceva: o mică revoluţie muzicală de catifea – infuzată cu tot atîta subversivitate, utopie şi romantism cît toate micile revoluţii ale lumii –, fluturînd un st
Fusion
Acum doi ani, Vampire Weekend lansa un album care aducea un război deloc rece între consumatorii/criticii de muzică, indivizi care-şi aruncau în aer ura şi dragostea cu preponderenţă în blogosfera noastră cea de toate zilele şi nopţile.