Ultimul romantic
● Brian Ferry, Olympia, Astralwerks, 2010.
„I want to be / Where strangers meet / I want to hold you / At the dark end of the street“… De pe coperta discului, una care-i complimentează artistului britanic mai vechile obsesii, o curtezană numită Kate Moss încearcă, precum un billboard de pe Oxford Street, să(-şi) vîndă ceea ce tu îţi poţi doar imagina. Safire şi ruj. Olympia lui Manet transportată, mai mult gratuit decît altfel, acum şi aici. Undeva în interior, un citat din Goethe: „… the eternal feminine leads us on…“ Pop art. Pop şi artă. Vocea tenorală continuă să îşi spună povestea cu un dramatism invaziv. Un pian grav răbufneşte din cînd în cînd. În depărtare, thereminul îşi modulează cu paşi nesiguri incantaţiile de un comic lugubru. „Are you wanting me to stay / Or should I go? / Your fancy words / Spin fast and loose / I’m too tongue-tied / For the company you choose“…
Cînd a fost Bryan Ferry mai aproape de Sinatra, dacă nu acum, cu această piesă, „Tender Is the Night“ – după mine, propria „My Way“ –, care închide cel mai nou album al său? Nu-mi amintesc ca asta să se fi întîmplat vreodată atît de evident, într-o carieră începută acum mai bine de patru decenii. Acest minimalism romantic şi alienant pulsează neregulat pe Olympia, al treisprezecelea album de studio al liderului trupei Roxy Music. „Me Oh My“, un alt plus al discului, se împarte între chitara ultra-recognoscibilă a lui David Gilmour şi intervenţiile discrete ale sintetizatoarelor lui Brian Eno, pentru a livra o repriză bine temperată de pop à la Ferry: emoţional şi transgresiv, dandist şi fragil, bîntuitor şi subversiv. Pe „Song to the Siren“, o preluare după o preluare – originalul este al lui Tim Buckley; sursa lui Ferry este cover-ul făcut după el de This Mortal Coil –, vocea britanicului construieşte, împreună cu cei 13 (!!!) instrumentişti care au participat la înregistrări, un thriller cu acţiune lentă, în care cinci chitări – printre ele, amintitul Gilmour, Nile Rodgers, Jonny Greenwood şi Phil Manzanera – îşi pasează rolul principal. E supraîncărcată în multe momente, dar abundenţa aceasta nu-i fură nimic din atmosferă.
Olympia nu este, însă, doar atît, pentru că Bryan Ferry a vrut, de data aceasta, mult mai mult. Aşa se face că „You Can Dance“, o colaborare relativ recentă a vocalistului cu DJ Hell, este transformată de către Dave Stewart (da, acel Dave Stewart!) într-un mutant optzecist prea sofisticat, ornat cu un omagiu adus ultimului album Roxy Music – în deschidere, un sample din „True to Life“; Scissor Sisters dă piesei „Heartache by Number“ o patină gay disco care nu va deveni niciodată imn, pentru că acolo nu e vocea lui Antony Hegarty; „Shameless“, remake-ul unei piese făcute în trecut de Groove Armada, este prea musculară pentru timbrul tenebros al cîntăreţului englez.
Cu toate plusurile şi minusurile albumului, timpul nu l-a schimbat prea mult pe Bryan Ferry. A rămas acelaşi senzualist întunecat, decadent şi romantic, pe care natura l-a dăruit, slavă Domnului!, cu suficient de mult umor încît să nu devină patetic. Şi cu un simţ al stilului mult peste media tuturor personajelor care s-au plimbat pe bulevardele glam ale (art-)pop-ului. Bryan Ferry va concerta în Bucureşti, la Arenele Romane, pe 18 septembrie 2011, în cadrul turneului de promovare a albumului Olympia. Evenimentul este organizat de One Events.
Paul Breazu este jurnalist.
