Agonie. Și puțin extaz
● Lady Gaga, Born This Way, Interscope, 2011.
Poate că nu o să-mi ierte nimeni afirmaţia următoare: mă interesează Lady Gaga doar ca ultimă reprezentare a unui ordin defunct, în loja căruia stau aliniaţi, tăcuţi, preoţii marilor schisme pop. Ei sînt Sinatra şi Prince, Elvis şi Madonna, Elton, Bowie şi Freddie, Jacko şi Robbie. Cu siguranţă, mai sînt şi alţii, ştiţi voi care. Undeva, în stînga celei pe care o ştim şi ca Madonna Louise Veronica Ciccone, un loc liber îşi aşteaptă ocupantul. Amuzant sau nu, numele acestuia ar putea fi Stefani Joanne Angelina Germanotta.
În mare parte, produsul numit Lady Gaga întruchipează chiar agonia pop-ului ca fenomen de masă, construit după toate regulile Lumii Vechi, chiar dacă mijloacele de propagare aparţin Noii Orînduiri 2.0. Gaga nu e starul pop al noii generaţii în întregul ei, ci al noii generaţii conectate prea superficial. Mediumul, în cazul ei, nu s-a confundat cu mesajul. Şi nici nu a fost agentul care să-şi permită să-l altereze. E un soi de disperare şi confuzie la mijloc, chiar dacă afirmaţiile tari ale performerei spun altceva. Videoclipurile – vehiculele fără de care muzica ei n-ar avea nici un sens, aşa cum ele însele n-ar avea nici un sens fără stilistica vestimentară şi imagistica presupus şocantă – nu-şi asumă niciodată o identitate proprie, ci sînt colaje ale tuturor obsesiilor popiste de pînă astăzi, conserve ale esenţelor tari cu care artişti mai vechi sau mai noi au încercat şi, uneori, au reuşit să dinamiteze prejudecăţile culturii populare. Parabolele din „Thriller“ şi culorile din „Come Undone“. Exhibiţionismul din „Fame“ şi aluziile periculoase (pe vremea aceea) din „Like a Prayer“. Şi aşa mai departe. Textele vînează eterne conotaţii subversive – religie şi libertate, sexualitate şi celebritate etc. –, dar, de cele mai multe ori, sînt lipsite de subtilitate şi de substanţă. Asta cînd nu sînt de-a dreptul hilare. Încercaţi să înghiţiţi aşa ceva fără să vă înecaţi: „I’ve had enough, this is my prayer / That I’ll die living just as free as my hair“.
Born This Way, noul – a fost lansat în mai, anul acesta – şi cel de-al doilea album de studio al americancei, nu se îndepărtează de The Fame, debutul din 2008. E încărcat cu aceleaşi excese. Multe. Prea multe. Este tot pop, în înţelesul cu care ne-am obişnuit de decenii întregi. Vrei hard şi glam-rock, disco, electro şi techno? Un pic de country? Operă? Ţi-e dor de anii ’70, ’80 şi ’90? Sau doar vrei să afli cum sunau ei? OK, sînt toate aici, într-o dezordine năucitoare. Totul capătă sens, însă, într-o poveste în care întregul establishment popist se cutremură, se face bucăţi. Iar muzica ei este oglinda în care acesta se priveşte – o creatură care îi seamănă perfect creatorului. (The Fame nu arăta asta chiar atît de evident. Dar nici 2008 nu semăna cu 2011, din perspectiva convulsiilor sistemului.)
În mijlocul acestui haos, tronează o artistă care vrea să arate totul foarte-foarte repede, pentru că ştie că nu va dura şi că va fi devorată de vortexul numit trendsetting, mai devreme decît orice predecesor. Că a făcut în trei ani cît alţii în mult mai mulţi. (Deşi, în muzica de astăzi, să rezişti trei ani sus înseamnă să rezişti acolo o veşnicie.) N-o să poată avea timpul Madonnei pentru că timpul acela curgea altfel. Iar lumea aceea arăta altfel. Lucrul acesta mi-o face ceva mai simpatică. Ceea ce nu se întîmplă şi cu muzica ei. Dar chiar mai contează asta în cazul – îmi permit s-o spun – ultimei preotese pop?
Paul Breazu este jurnalist.
