Amorf
● Red Hot Chili Peppers, I’m with You, 2011, Warner Bros. Records.
A fost odată o trupă care mi-a plăcut. Avea tupeu, avea imaginaţie, avea energie. Iar muzica îi semăna cu numele. Asta se întîmpla acum destui ani. Apoi, după momentul Californication, venit în 1999, am început să rup legătura cu ea, s-o frecventez din ce în ce mai sporadic. I-am apreciat, într-un mod destul de evaziv, propensiunile maratoniste care au dus-o şi au menţinut-o atîta vreme în mult prea eterata ligă condusă de nişte domni care-şi spun U2. Şi cam atît. Poate că uneori reuşea, totuşi, să-mi reamintească de timpurile în care sunetul ei a fost, pentru mine, o lovitură de măciucă în cap.
De I’m wih You, acest al zecelea album de studio al ei, m-am apropiat cu o curiozitate de aplaudat. Să presupun că mi-a fost, în mare parte, insuflată de faptul că e produs – la fel ca toate albumele Red Hot Chili Peppers de la Blood Sugar Sex Magik încoace – de Eminenţa Sa Rick Rubin şi că voiam să văd ce se întîmplă cu ea după a doua plecare a chitaristului John Frusciante? OK, presupun asta. Dar Rubin nu prea mai e Rubin zilele astea, împărţit între job-ul de corporatist cu funcţie înaltă şi cel de salahor al studioului de înregistrări. Aşa cum nici RHCP nu mai e formaţia care dinamita rock-ul alternativ nouăzecist şi post-nouăzecist, după ce, la jumătatea deceniului anterior, pe vremea lui Freaky Styley, îşi permitea minunata extravaganţă de a-şi lăsa muzica pe mîna părintelui p-funk-ului, George Clinton. Discul acela mi-a rămas şi astăzi strîns lipit de creier, deşi nu sînt cel mai bun prieten al funk-ului.
Acum însă, Anthony Kiedis & Co. sînt maturi şi, cu indulgenţă, reflexivi. Şi nu le stă prea bine, cu cîteva excepţii. „Police Station“ e o piesă pe jumătate neobişnuită pentru RHCP, în care chitara lui Josh Klinghoffer, înlocuitorul lui John Frusciante, stă, în sfîrşit, unde trebuie, iar vocea lui Kiedis, modulată şi ea atipic, o urmează, pînă la un punct, cu naturaleţe. „Brendan’s Death Song“ – omagiul adus lui Brendan Mullen, prieten al trupei, figură importantă a scenei muzicale underground din Los Angeles şi promoter al faimosului Club Lingerie, locul din care Red Hot Chili Peppers a decolat către succes – e o baladă care progresează, pe cadenţa tobelor lui Chad Smith, către un climax furios. Aici, pentru prima şi ultima oară, tema albumului, viaţă şi moarte, are sens. În rest, binomul acesta pare a fi doar pretex pentru estetica declaraţiilor de presă.
În mare, direcţia în care evadează trupa din Los Angeles pe acest I’m wih You e confuză, împărţită arbitrar între prea muscular, prea cuminte şi prea plictisitor. Sigur, jumătatea ritmică din RHCP îşi face treaba – şi-a făcut-o întotdeauna ca la carte –, dar, fără chitara sfredelitoare a lui Frusciante, sunetul de astăzi al RHCP e plat, complet înghiţit de cavalcadele Flea – Smith. La fel ca şi producţia lui Rick Rubin, una care i-au topit formaţiei americane acele proprietăţi pe care i le puteam recunoaşte chiar şi atunci cînd n-o mai frecventam ca pe vremuri: dinamismul şi o anumită structură a sunetului care o făcea să se exprime coerent în (aproape) orice condiţii.
Poate că nici nu ar trebui să mă aştept la altceva, dacă ar fi să mă iau după ce spunea bateristul Chad Smith într-un interviu recent: „Ce vedeţi acum e o nouă trupă. Cu acelaşi nume, dar o cu totul şi cu totul altă trupă“. Tot ce se poate. Doar că, mie, trupa asta nouă nu-mi place.
Paul Breazu este jurnalist.
