Post-pop

● Björk, Biophilia, One Little Indian, 2011  

Să tot fi trecut vreo patru ani şi ceva de la ultima întîlnire. Astăzi, corzile unei chitări ciupite dezabuzat se străduiesc să deschidă porţile unui nou univers: „Best way to start-a-new / Is to fail miserably / Fail at loving / And fail at giving / Fail at creating a flow / Then realign the whole and kick into the starthole“. Cîntecul se cheamă „Moon“, deşi, dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, numele lui e „Björk“, la fel ca acela al artistei islandeze al cărei singur scop, de la Debut încoace, a fost să se reseteze în permanenţă. Să se restarteze, aspirînd firimituri din genuri muzicale neieşite încă la suprafaţă, colaborînd cu muzicieni bine ascunşi în nişe neatinse de virusul mainstreamul-ului, acţionînd disfuncţional şi în răspăr cu contextul, situîndu-se, discursiv şi estetic, în avangarda celui mai populist curent muzical, evident pop-ul.

Acei patru ani de la începutul textului meu înseamnă distanţa dintre astăzi şi Volta, penultimul ei album, iar „Moon“ e prima piesă de pe cea mai nouă şi cea mai deviantă operă din cariera islandezei. Cu Biophilia – construit ca un album-aplicaţie multimedia, care propune un tip de interacţiune mediată tehnologic între muzică şi destinatarul ei –, Björk ne transformă din consumatori în creatori, livrîndu-ne, în acest pachet, şi posibilitatea intervenţiei în structura cîntecelor prin intermediul pieselor-aplicaţie. Dar, dincolo de originalitatea relativă a acestui demers, noul album înseamnă, pentru mine, ceva mai mult decît un subiect foarte gras pentru revista Wired. 

Biophilia pare a fi bîntuit de la cap la coadă de „sindromul Radiohead“, acela al tranziţiei către un alt sound, către o altă identitate, al căutării de sens într-un mediu, cel al muzicii momentului actual, care respiră alt aer şi care funcţionează după noi reguli. E un album frumos şi confuz – poate că frumuseţea îi determină confuzia; dar reciproca e la fel de valabilă –, care curge fără sinusoide majore, cînd improvizat şi accidentat, ca în cazul lui „Hollow“, cînd perfecţionist şi fragil, ca în cazul lui „Cosmogony“, cînd la jumătatea distanţei dintre aceste două momente, ca în cazul lui „Crystaline“, „Sacrifice“ sau „Mutual Core“. În fapt, ca şi în cazul ultimului disc al trupei geamănului artistic al islandezei, pe numele lui Thom Yorke, între aceste puncte baleiază noul album al lui Björk. Biophilia arată şi simte precum o colecţie de sunete cu surse neortodoxe ordonate în jurul vocii cîntăreţei – una care, uneori, cere prea mult de la ea însăşi, devenind iritantă. Producţia, împănată cu instrumente construite special pentru acest album, flirtează cu un minimalism care suferă din cînd în cînd minuscule explozii maximaliste, nevrînd, însă, să iasă aproape niciodată din coconul în care s-a retras pentru a afla încotro va zbura. Muzica lui Björk s-a refugiat astăzi într-un spaţiu intermediar. Dar aşa cum unul dintre oamenii cu care Björk a lucrat în trecut, Lars Von Trier, şi-a încheiat misiunea aruncînd, cu cinism, pămîntul şi viaţa de pe el în aer, islandeza pare a fi tras obloanele acelui pop foarte personal pe care îl performa în trecut, pregătindu-se, cu intenţie sau fără, să-l ciocnească de o planetă pe care vechile reguli nu se mai aplică. Acum, mai mult ca niciodată. De asta, aştept continuarea.

Paul Breazu este jurnalist.