DILEMABLOG

În urmă cu cîțiva ani, citeam tot felul de articole străine în care se vorbea despre ștergerea diferențelor dintre vîrste: inclusiv la nivel vestimentar, căci oamenii de 40 încep să se îmbrace ca cei de 20 și de 30, și invers. Nici sentimental nu se anunțau schimbări majore. Deci, pe acest tărîm orice părea posibil.

Ce-ar fi dacă pînă la integrarea în mult rîvnitul spaţiu Schengen, România şi Bulgaria, de comun acord, şi-ar aboli controalele la frontierele reciproce?  Nu e de crezut că legislaţia Uniunii Europene poate împiedica aşa ceva.

Capsula spaţială privată "Dragon" a ajuns, după o călătorie de două zile, la Staţia Spaţială Internaţională (SSI).

Autorităţile, care se bat cu pumnii în piept cînd ninge, o lasă moale de tot cînd vine vorba de curăţarea trotuarelor de gheaţă. Ba, cînd se întîmplă rareori să mai trimită echipe "pe teren", aceştia, în loc să spargă sau măcar să împrăştie nisip, au grijă să măture cu migală orice strat de zăpadă.

Am citit zilele astea nenumărate texte legate de libertatea presei, de puterea ei, de cine și cît poți să rîzi, pînă unde și în ce condiții. Mi-am dat seama că subiectul discuției e, de fapt: cum ne raportăm la frică și în ce relații sîntem cu ea? Cît de tare ne intră în suflete și în minte?

Anne a crescut cu personajele insolente create de desenatorul satiric Cabu în buzunarul de la piept. Cabu era dreptul ei la televizor în vacanţe, la bunici. Cabu făcea crochiuri tandru impertinente în emisiunea Droit de réponse, sarea şi piperul pe un ecran din care Anne, nu înţelegea, la 10 ani, chiar totul.

Nu știu cum se face, dar sărbătorile de iarnă ne transformă pe loc și iremediabil în copiii părinților noștri. Nu contează nici cîți ani avem, nici de cînd am plecat de acasă, în cîteva zile reușesc să ne recupereze definitiv.

Pe 22 Decembrie 1989, la primele ore ale dimineții, mă îndreptam, împreună cu proaspătul meu soț de atunci, spre spitalul Colțea. În urma fugii noastre rușinoase, dar sănătoase, de la revoluție din seara precedentă, cînd începuse să se tragă în jos, proapătul meu soț se alesese cu o apendincită.

Poate că pentru oamenii regimului această apropiere de SUA e convenabilă: la fel ca în România, în anii 90, tocmai foştii nomenclaturişti au fost şi primii capitalişti. Dar cum se vor adapta noilor condiţii?

Justiţia nu pare să fie printre priorităţile bugetare ale guvernului Ponta. Dar nici cultura n-a prea fost vreodată. Că despre autostrăzi sau armată, mai bine să nu mai vorbim.

Pe vremuri Moş Crăciun era discret şi bun precum un duh. Astăzi e gălăgios şi strident precum un negustor de chilipiruri. Pe vremuri, deşi nu-l vedeai, nu te îndoiai de existenţa sa. Astăzi, îl vezi peste tot, dar eşti convins că e doar o făcătură de marketing.

De cînd mă știu, mă uit la oameni și îmi imaginez biografiile lor. Cînd e vorba de un el și-o ea, scenariul se complică. Din replici, din gesturi și mimică, încerc să construiesc genul de relație pe care o au.

Să trăieşti fără frică sau îndoieli, să-ţi urmezi visele, să nu te încarci cu prea mult balast zilnic, să nu laşi gelozia să pună stăpînire pe tine, să nu te compari mereu cu alţii, să nu laşi oamenii negativişti să te tragă în jos şi să nu laşi pe mîine ce poţi face astăzi, căci nimeni nu-ţi garantează ziua de mîine.

O firmă din Chicago a proiectat un program care transformă şiruri de date sau tabele în naraţiune.

Toată lumea știe deja ce presupun „minivacanțele” de sărbătorile legale – timpul se oprește în loc, străzile orașelor devin pustii, țara încremenește și ea, nimeni nu mai muncește nimic, la apelurile telefonice care nu sînt în scopuri de sărbătorire/ petrecere din nou nu răspunde nimeni, senzația e una de sfîrșitul lumii.

De cîteva zile, personajele principale ale actualității românești sînt Mircea Geoană, Marian Vanghelie, Sebastian Ghiță. (Plus Dan Șova, dar nu se pune: el are un talent unic de a fi absent și cînd e prezent).

Cum ar putea PSD să devină un partid social-democrat care să lucreze în beneficiul oamenilor de rînd? Că doar, marea majoritate a membrilor şi conducătorilor săi nu la aşa ceva s-au gîndit cînd s-au înscris în el.

Pregătesc un dosar despre donații, donatori și beneficiari. Acesta e unul dintre motivele pentru care am vrut neapărat să ajung la evenimentul de miercuri, 26 noiembrie, de la Hospice Casa Speranței din București.

Vi se pare că miroase a teoria conspiraţiei? De data asta, lucrurile încep să se lege. Un partid anti-european, care face lobby puternic împotriva sancţiunilor economice aplicate Rusiei de UE, e finanţat de o companie rusească.

“Nu conta că ești barman, constructor, student, ardelean, moldovean, oltean, tînăr, bătrîn A fost ca în copilărie, te puteai împrieteni cu cei din rînd fără convenții, aveam același țel, de mult nu am mai pățit așa ceva. Am fost o mare de 4.5km de prieteni”.

Deci, ca să știți, tocmai am emis și am semnat un certificat epidemiologic și radiologic. Tot am făcut eu liceul de chimie înainte să fac eroarea cu Facultatea de Științe Politice. Mă întorc la meserie.

Acel „mai bine pierd decît să fiu mîrlan” pe care l-am auzit repetat de la un taximetrist a făcut valuri. A fost spus la Digi 24, iar cei de la Antena 3 s-au tot lăudat cum au zdrobit Digi la audienţe în ultima seară de campanie. Da, dar „mai bine pierd decît să fiu mîrlan” s-a dus din gură în gură – pentru că omul se pregătea se piardă civilizat, cînd ceilalţi nu erau civilizaţi cu el.

Dacă Victor Ponta va ieși președinte – ceea ce e foarte posibil – va purta cu sine, de la început, povara acestei “realizări”: a cîștigat alegerile fără să-i pese de cetățeni.

Pentru prietenii mei din străinătate, lucrurile n-au stat, nici de data asta, simplu și calm. A plecat Corlățean, a venit Meleșcanu, secțiile de votare de prin lume au rămas aceleași...A, da, am înțeles că au primit ceva ștampile în plus (numărabile nici pe degetele de la o mînă).

Nu prea îţi vine să te cerţi cu vecinii, pe palier, în lift, sau pe alee, în legătură cu cine pe cine a votat. Pentru că primarul, deputatul sau preşedintele mai pleacă, pe cînd vecinul îţi rămîne mereu vecin.

Se pare că revin vremurile în care începem să facem haz de necaz. Fiindcă necazul lui Tăriceanu de pe podul de la Agigea poate fi şi necazul nostru.

Nu-i mai înțeleg pe cei care umblă toată ziua în oraș cu căștile în urechi și bățîie ușor din cap ca și cum acolo s-ar da un concert exclusivist, special pentru ei. Zgomotele orașului, vocile oamenilor și trăncănelile lor pe care le ascult pe stradă, în tramvai sau metrou mi se par cu mult mai interesante.

Deşi mimat, un zîmbet care ascunde gînduri nu tocmai în armonie cu masca socială este de preferat unei încruntări care exprimă, fără nici un soi de dubiu, o stare autentică de nervi - în plus, o asemenea atitudine nu face decît să înteţească stresul, pe de o parte, enervările inutile, pe de alta.

De cîteva zile tot vreau să scriu un text despre ce au însemnat, de la Revoluție încoace, alegerile și votul pentru noi. Ce speranțe uriașe am pus joc de fiecare dată și ce dezamăgiri crunte ne-au adus, alteori. Ne-au condiționat, fără să ne dăm seama, destinele.

Nu am vrut niciodată să plec din țară, la nici o vîrstă. Am făcut mereu parte din categoria celor care-și imaginau toată existența aici, în România, și-și făceau planuri de viitor așijderea.

Mai demult, la o petrecere am cunoscut un domn care povestea, extrem de serios, că motivul pentru care s-a despărţit de o potenţială iubire a fost că fata a refuzat să-şi facă cruce, în maşină, înainte de a porni la drum. Ceea ce pentru el a fost de neiertat.

O voce și o clapă. La început, au băgat niște populare, că doar ăsta era specificul, după care au dat-o pe repertoriul internațional. Și la, un moment dat, nu mi-a venit să cred, m-am simți ca fix în mijlocul anilor 80, la mare, la Neptun: „Dedicație specială pentru toți îndrăgostiții din local… să vă iubiți ca în prima zi!” Nothing gonna change my love for you.

„În Germania nu există pluralism. În Germania, libertatea presei e o iluzie”.

Dacă ne uităm la comportamentul tipic al lui Victor Ponta, observăm că el răspunde la orice: nu lasă fără replică nici o declarație a te miri cui, nici o postare pe Facebook a cutărui politician ori jurnalist. Și atunci?

La alegerile prezidențiale de anul acesta, greu am găsit doi oameni care să voteze la fel. E adevărat că așa-zisele mele sondaje sînt complet nesistematice: sînt întreprinse, mărturisesc, în decursul frecventelor călătorii cu taxiul.

Nimeni din sală nu s-a simţit stingherit de prezenţa femeii-fără-chip; şi nimeni nu i-a interzis accesul în sală.

Plîngea în hohote. Și într-un minut, a aruncat în aer toată liniștea autobuzului. Stătea pe un scaun, la geam, și puțin îi păsa că tristețea ei de sîmbătă seara căzuse peste lumea aceea pestriță ca o ghiulea. N-am știut ce să fac.

Trebuie să recunoaştem că picnic şi plajă cu lumînare aprinsă în miezul zilei nu e o scenă care se vede prea des prin parcuri.

”E bine să fim conștienți de ireductibila noastră singurătate. Să știm că nu însemnăm mare lucru pentru prietenii și apropiații noștri. Ca și pentru aceia, infim de puțini, care vor suferi, după o vreme nu prea lungă nu vom mai fi decît un sporadic și potolit prilej de pomeniri”.