Nume care ar merita spuse cu voce tare

N.red.: Întrebarea săptămînii pentru "Blogul cititorilor" a fost: ați avut profesori minunați?

Pornind de la ideea lui Tolstoi că toate familiile fericite se aseamănă, pe cînd cele nefericite sînt fiecare nefericite în felul lor, ajung la concluzia că, în ceea ce mă privește, situația stă chiar pe dos atunci cînd vine vorba de școală, această a doua familie a noastră. Profesorii care o reprezintă și prin mîna cărora am trecut se împart și ei în două categorii – buni sau răi, cu sau fără chemare, apreciați sau detestați, numiți-i cum vreți –, cu diferența majoră că aceia dintre ei care au rămas în minipanteonul meu personal nu au mare lucru în comun.

Cu vîrste, temperamente, pregătiri și chiar abordări pedagogice diferite, aceștia erau minunați într-un mod divers, ce se refuza încartiruirii într-un șablon. Respectul discipolilor, un galon greu de obținut în acest domeniu, și-l cîștigase fiecare cu alte arme. Spun respect, și nu admirație, deoarece am impresia că felul lor de a se purta cu noi făcea superfluă orice punere pe piedestal. De altfel, nu încercau să pretindă că sînt oameni perfecți, deținători de adevăruri ultime și atoateștiutori. Nu aveau, cu alte cuvinte, acea scorțoșenie tipică funcționarilor model, nici nu se așteptau să fim aidoma sfinților din cadrele de pe pereți. Aveau, în schimb, care umor și vervă, care disponibilitate, care pasiune pentru disciplina sa. Unii știau să ne vorbească, alții să ne asculte sau să ne audă. Fiecare a sădit în mintea învățăcelului de altădată un alt soi de sămînță și îndrăznesc să sper că, vorba lui Voltaire, mi-am cultivat bine grădina între timp.

Ce am învățat, așadar, de la ei? Carte, în primul rînd. Am descoperit cu uimire că literatura veche poate fi la fel de interesantă ca ultimul roman apărut în librării al lui Murakami. Că limba franceză nu este doar o chinuitoare înșiruire de excepții. Că în artă regula e că nu există reguli. Sau că o pictură poate fi o lectură vizuală la fel de pasionantă precum același ultim roman al lui Murakami. Uneori am primit și ceea ce foarte emfatic numim «lecții de viață». Una dintre cele mai timpurii ar fi aceea că oricît de multă înzestrare ai avea, în orice domeniu, ea se risipește fără un efort susținut. Că trebuie să te instruiești, să te strunești și să clădești pe dramul acela de talent pentru a-l face să înflorească. Printre acești dascăli, unii erau pur și simplu personalități carismatice și, întîmplîndu-se să mă intereseze îndeaproape ce aveau de spus, am profitat de erudiția – dublată de pasiune – cu care abordau subiecte ce le erau aproape de suflet. Alții mi-au transmis valori precum rigurozitatea și perseverența, dîndu-mi cheile cu care am desferecat porțile multor împărății de sensuri. Iar alții m-au făcut să înțeleg că nimic nu valorează mai mult decît umanitatea din noi, că e preferabil să îți dai osteneala să îi înțelegi pe cei din jur și, atunci cînd poți, să le întinzi o mînă în ajutor. 

Pe unii îi consider deosebiți și pentru că a existat un moment în care au spus ori au făcut ceva ce a reprezentat o pîrghie în devenirea mea. Uneori chiar fără să își dea seama. Două exemple. În timpul unei ore de limba română la liceul meu băimărean, pe cînd fiecare dintre elevi interpreta la prima vedere titlul unei poezii, vocea profesoarei care citise peste umăr ceea ce scrisesem eu mi-a șoptit că trebuie să merg la Cluj. Adică la universitatea din Cluj. Acolo unde își făcuse, la rîndul său, studiile. Ne-am uitat o clipă unul la altul, eu surprins și dînsa serioasă. Asta a fost tot – nu s-au mai spus alte cuvinte, dar declicul se produsese. În anul admiterii la facultate (Cluj, evident), cînd pregăteam de unul singur examene pentru care colegii mei luau cu asiduitate meditații ce nici măcar nu intrau în discuție în cazul meu, o altă doamnă profesoară mi-a propus să îmi dea ore particulare fără plată întreaga vară doar fiindcă i se părea că merit o șansă.

Toți acești oameni poartă cîte un nume care ar merita spus cu voce tare – Ioana Both, Cosette Herța, Maria Pirău, Doina Rogojan (simplă coincidență onomastică), Ion Vlad, Victor Ieronim Stoichiță. Ei sînt profesorii mei preferați.