Un road movie

La trei luni de la declanşarea „operaţiunii speciale“ contra Ucrainei nu citeşti sau reciteşti cu aceiaşi ochi cartea Internat a lui Serhii Jadan. Periplul personajului central, Paşa, de-a lungul celor trei zile petrecute în căutarea nepotului său plasat într-un orfelinat în urma unor neînţelegeri familiale pe fondul mişcărilor eratice al „deplasaţilor temporal“ provocate de ofensiva miliţiilor separatiste asistate de Moscova apare ca un manifest premonitoriu şi totodată ca o cheie de lectură sui generis a evenimentelor care vor urma. Tradusă anul trecut de Maria Hoşciuc la Editura Cartier, cartea a apărut iniţial la o editură din Chernivtsi (Cernăuţi) în 2017. Acţiunea se petrece în ianuarie 2015, la mai puţin de un an după victoria Euromaidanului la Kiev. Ea debutează sub semnul incomprehensiunii şi al stuporii: „…dinspre sud, de la orizont, dinspre partea oraşului asediat, ca dintr-o groapă aeriană invizibilă, încep să apară siluete de bărbaţi. Cîte unul, cîte doi, în grupuri, ies cu greu de după linia orizontului şi se mişcă încoace în direcţia mulţimii care stă tăcută şi aşteaptă. Acolo, la orizont, sînt abia perceptibili, dar treptat se măresc precum umbra după amiază“. Confuzia este totală în a doua zi a periplului: „La gară era mai multă lume. În ciuda faptului că, pare-se, tocmai acest loc fusese bombardat. Cei care erau acolo de mai devreme se uitau cu suspiciune la cei care veniseră mai tîrziu. (…) Atmosfera de aici e tristă, ca într-o închisoare. Toţi înţeleg că împreună nu se vor salva, însă fiecare speră să se salveze singur“. Detalile privind mişcările de trupe care se succed sub ochii lui Paşa şi ai nepotul lui, literalmente tetanizaţi, trimit cititorul de azi la imaginile reluate în buclă de televiziunile din lumea întreagă după 24 februarie 2022.

Epilogul fericit al acestui road movie care se derulează într-o atmosferă de o rară violenţă e derutant la prima vedere: dorinţa bunicului de a reuni familia se împlineşte, Paşa se împacă cu nepotul său a cărui mamă se întoarce acasă… Asta o fi şi soarta Ucrainei? Nici autorul, nici Paşa nu o spun, însă profilul acestuia din urmă, aşa cum rezultă din acţiunile sale de-a lungul celor trei zile cît a durat periplul, dar şi din evoluţia lui în confruntarea cu celelalte personaje, o sugerează. El este o persoană oarecare din toate punctele de vedere: profesor, predă ucraineana şi se bucură de o situaţie cît de cît stabilă, „ar păcătui dacă s-ar plînge, este totuşi bugetar“, este ataşat de locurile unde s-a născut şi trăieşte; de o discreţie exemplară, el votează, dar nu-şi aduce aminte cu cine, nu se uită la ştiri, evită discuţiile în contradictoriu, este scutit de mobilizare fiind handicapat la o mînă… Nimic nu-l predispune la un comportament eroic. Privit prin prisma felului în care se comportă cu femeile, copiii şi bătrînii întîlniţi în cursa pentru a scăpa teferi din situaţiile dramatice pe care le traversează, el apare ca un adevărat honnête homme.

Într-o lume împărţită între „ai noştri“ şi „ăia“, „ai voştri“, în care „nimeni nu are nevoie de nimeni“ şi „nimeni nu are milă“, o asemenea atitudine decentă, în sensul orwellian al cuvîntului, semnifică emergenţa la persoane oarecare ca el a unei conştientizări, a unui spirit de rezistenţă cu consecinţe neaşteptate cărora puţini le-au acordat atenţie. În aceasta constă poate aspectul premonitoriu cel mai captivant al cărţii lui Serhii Jadan dacă ne gîndim la rezistenţa opusă recent de atîţia ucraineni din toate colţurile ţării armatei ruse, la felul în care ei au zădărnicit planurile Federaţiei Ruse care conta pe o victorie incontestabilă încă din primele trei zile ale ofensivei. Această intuiţie este cu atît mai meritorie cu cît cartea lui Serhii Jadan, „roman de război“ unic în felul ei, descrie în termeni de o rară justeţe oroarea războiului din Donbas şi destructurarea pe cît de violentă, pe cît de insidioasă a societăţii. O asemenea dublă performaţă rezultă în bună parte din demersul original al scriitorului, nativ din regiunea Luhansk, mîndru de oraşul său Harkiv în care actualmente este voluntar în apărarea teritorială. El deplasează centrul de gravitate al problemei ucrainene de la vestul mai occidental, aşa-zis mai ucrainean, către un est mai degrabă rusofon, sovietic, apropiat de Rusia. Comportamentul populaţiei Harkivului şi a celorlalte oraşe din zonă pare să-i fi dat dreptate.

Cu situaţia lingvistică complexă a regiunii, care exasperează principalii actori politici doritori de o rapidă „clarificare“, Serhii Jadan cultivă o surprinzătoare relaţie de empatie realistă, refuzînd orice dramatizare. Romanul abundă în remarci maliţioase uneori, cel mai adesea binevoitoare pe această temă. Deseori, limba poate constitui un indiciu periculos: „Paşa nu poate nicidecum să-şi dea seama în ce limbă vorbeşte acesta – soldatul care tocmai îl interpelase. Din gura lui cuvintele ies atît de brusc şi tocit încît nu au nici o intonaţie, sînt nişte strigăte de parcă ar tuşi răcit. Ar trebui să vorbească în limba ţării, se panică Paşa, în limba ţării, acum o lună se aflau aici nişte soldaţi de undeva din Jîtomîr, care rîdeau de el că trecea de la o limbă la alta“.

Oricîtă satisfacţie am putea resimţi realizînd confirmarea pe frontul ruso-ucrainean a spiritului de rezistenţă intuit de Serhii Jadan cu ani înainte, rămîne o întrebare la care nu e uşor să răspunzi. De ce, în numele cui rezistă azi ucrainenii? A priori, în numele democraţiei, al drepturilor omului. Or acestea erau departe de a fi respectate în mod exemplar în ajunul invaziei, Serhii Jadan compusese de altfel un cîntec în care îl ironiza pe Zelenski. (L-a scos de pe YouTube imediat după invazie, salutînd atitudinea curajoasă a acestuia.)

Pentru a încerca să răspund la întrebarea formulată mai sus, aş propune o scurtă incursiune în istorie. Mă refer la road movie-ul prcedent al lui Serhii Jadan, Anarchy in UKR (2005), în care îl evoca pe Mahno, eroul epopeii ţărăneşti din zona Zaporojie care lupta pentru „soviete fără bolşevici“. Într-un articol din presa acestei mişcări datat din 1920, autorul anonim explica de ce o armată revoluţionară poate eventual pune capăt unui regim scelerat sau răspunde unei agresiuni exterioare, nu însă şi realiza idealurile de libertate şi egalitate anarhiste, ea rămînînd o armată… Un secol mai tîrziu, acest avertisment este valabil şi în ceea ce priveşte democraţia şi drepturile omului. Tentativa brutală a Moscovei de reconstituire a unui imperiu poate fi stopată, dar aceasta nu ne pune la adăpost de surprize nedorite în materie de democraţie și drepturi ale omului. În persoane precum Serhii Jadan, şi nu numai în ele, putem în schimb să avem încredere!

Nicolas Trifon este istoric. Împreună cu Matei Cazacu, este autorul volumului Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii (Editura Cartier, 2017).

Foto: Serhii Jadan (wikimedia commons)