Pogorîrea lui Iisus la iad

Evanghelia după Nicodim

În sîmbăta de Paşti, cînd Lumina de Sus descinde în Biserica Sfîntului Mormînt de la Ierusalim, Iisus, trecut în lumea de dincolo, pogoară şi El la iad. E mort în trup pentru lumea aceasta şi, cu moartea lui, calcă pe împărăţia morţii înviindu-i pe patriarhii, profeţii şi sfinţii Vechiului Testament în frunte cu protopărinţii Adam şi Eva. Urcă după aceea cu ei, spun unii, de-a dreptul spre rai. Alte surse afirmă însă că pe mulţi îi sloboade o vreme pe pămînt ca abia apoi să-i îndreptăţească a se înalţa. Într-o pictură a bisericii Chora din Constantinopol, de trupul lui Iisus în ascensiune dinspre iad, se văd oameni agăţaţi şi atîrnaţi cu disperare ca şi pe ei să-i poarte spre lumină. Înseamnă că nu toţi cei din întuneric se bucură de mîntuire cu prilejul acestei descinderi. Cercul dialectic al fiinţării concrete a lui Dumnezeu se închide cu învierea precedată de trecerea prin moarte. A gustat moartea şi a învins-o, biruind totodată şi lăcaşul morţii, anume iadul.

Documentul care oferă cea mai spectaculoasă descriere a coborîrii în iad este Evanghelia apocrifă a lui Nicodim. Structura canonică a Noului Testament, cu cele douăzeci şi şapte de cărţi, a fost stabilită treptat, în primele secole de credinţă creştină, şi definitivată în două concilii africane, de la Hippona (393) şi Cartagina (397). Evangheliile lui Nicodim, Petru, Toma, Iuda, Evanghelia Păcii lui Ioan, Evanghelia arabă a copilăriei lui Iisus nu au fost preluate de canon rămînînd în afara acestuia şi fiind considerate apocrife, adică false, neautentice. Ele nu pot fi apreciate astfel decît în raport cu canonul fiindcă nu contrazic efectiv doctrina creştină. Într-adevăr, cea a lui Nicodim nu oferă o viziune asupra întregii vieţi a lui Iisus comparabilă măcar cu cea a Evangheliilor sinoptice unde Mîntuitorul este prezent mai cu seamă după vîrsta de treizeci de ani, cînd îşi începe peregrinările şi propovăduirea. (Spre deplină edificare, vezi extrem de valorosul studiu al lui Cristian Bădiliţă Evanghelii apocrife, a treia ediţie, Polirom, 2002.)

Scriptura după Nicodim debutează cu denunţarea lui Iisus la Pilat şi cu judecarea sa. Textul redă numeroase tentative ale lui Ponţiu Pilat de a le impune mai-marilor iudeilor evidenţa nevinovăţiei lui Iisus, sînt demontate acuzaţiile, sînt admise opiniile altor iudei care se situau de partea învinuitului. Are loc şi un dialog între procurator şi acuzat: Pilat îl întreabă: „Ce este adevărul?”. Şi Iisus îi zice: „Adevăr din cer”. Pilat reia: „Dar pe pămînt nu există adevăr?”. Iar Iisus îi răspunde: „Priveşte cum sînt judecaţi cei care spun adevărul de către cei puternici pe pămînt!”.

Intră în joc diversiunea, iar aceasta, în combinaţie obscură cu confuzia şi cu reglementările diplomatice care dădeau drepturi largi codului penal al locului, înving. Iisus este crucificat între tîlharii Dismas şi Gestas. Pe primul, cel care are revelaţia nevinovăţiei Fiului lui Dumnezeu, îl expediază de pe cruce direct în rai chiar în acea zi. Trupul lipsit de viaţă al Mîntuitorului este luat, cu aprobarea lui Pilat, de Iosif din Arimateea şi îngropat într-un mormînt care-i aparţinea. Dar puternicii iudeilor îl arestează pe arimateean vineri, după execuţie, închizîndu-l într-o casă fără ferestre, pecetluind lăcaşul şi punînd paznici în jur. Urma să fie judecat după sabat. Însă curînd după miezul nopţii dintre sîmbătă şi duminică, Iosif simte că temniţa sa este ridicată în aer, luminată puternic, iar el este luat de Iisus, dus mai întîi să-i vadă mormîntul gol şi să nu se îndoiască de înviere, iar apoi depus acasă la el, în Arimateea, sub cuvînt de a nu se mişca de acolo decît după patruzeci de zile. Între timp, în ziua de duminică, membrii sinedriului se pregătesc să-l judece şi să-l condamne pe Iosif. Deschid temniţa şi o găsesc goală, dar cu peceţile la locul lor. Ies la iveală de asemenea dovezile învierii celui răstignit. Se fac manevrele cunoscute: mituirea pentru minciună sau tăcerea paznicilor mormîntului, mesaje false răspîndite în mulţime. Dar din Galileea apar la Ierusalim trei bărbaţi înstăriţi şi cu carte care dau mărturie despre cuvîntul lui Iisus în faţa discipolilor săi pe muntele Mamilch şi înălţarea lui la cer într-un nor din acelaşi loc. Este adus în sinagoga din Ierusalim şi Iosif din Arimateea cu mărturia lui de netăgăduit. Cutremurul se citeşte pe faţa preoţilor şi judecătorilor iudeilor, dar nimic în ei nu se clinteşte. Vădesc însă cu toţii o preocupare insistentă de a găsi contraprobe ale celor întîmplate.

Personajele iadului

Pogorîrea la iad e formulată în două versiuni, una greacă, barocă, predominant transcendentală, şi una latină, conectată mai generos la lumea de dincoace. În ambele viziuni, împărăţia tenebrelor are doi stăpînitori: Satana, fără chip, dar prezumabil ca fiind antropo- sau zoomorf. Dispune de mobilitate, dinamism, e activ, neastîmpărat. Apoi Iadul. Acesta, numit şi „Căpcăun nesătul”, e personificarea hăului care-i înghite pe oamenii trecuţi dincolo. Ciudat e faptul că acesta îi avea ca locatari pe toţi vizionarii şi eroii Vechii Legi. E adevărat că, la evrei, Tora e foarte tăcută în privinţa lumii de dincolo. Ţinta ei este lumea de aici, „Olam Ha Ze”. S-ar putea însă ca localizarea în infern a lui Adam, a patriarhilor şi profeţilor să fie doar o ipoteză creştină a destinului celor ce încă nu cunoscuseră mîntuirea prin Iisus. Iată cum vine acesta în lumea de jos: „Atunci Împăratul slavei îl apucă de creştet pe arhisatrapul Satana şi încredinţîndu-l îngerilor Săi zise: «Legaţi-i mîinile, picioarele, gura şi grumazul cu lanţuri de fier». Apoi îl dădu Iadului zicînd: «Ia-l şi păzeşte-l cu străşnicie pînă la a doua mea venire!»“. Iar Iadul îi impută Satanei: „Tot ce-ai cîştigat prin lemnul cunoaşterii ai pierdut prin lemnul crucii”.

Iisus îl ia de mînă pe Adam, iar în urma lor se întinde întreg alaiul sfinţilor veterotestamentari pînă la rai. Acolo le ies înainte doi bătrîni care se vede că nu muriseră. Erau Enoh şi Ilie. În timp ce înviaţii se recunosc cu nemuritorii, Evanghelia propune, acolo, la poarta raiului, o imagine care, turnată în film, ar sparge toate ecranele: „Pe cînd vorbeau ei aşa, s-a apropiat un alt bărbat, mai necioplit, şi cărînd pe umeri o cruce. Sfinţii părinţi l-au întrebat: «Cine eşti tu, cu înfăţişarea asta de tîlhar, şi de ce cari pe umeri o cruce?». Acela a răspuns: «Într-adevăr, cum aţi spus, eu eram tîlhar şi hoţ în lume. De aceea iudeii, după ce m-au prins, m-au osîndit la moarte pe cruce împreună cu Domnul nostru Iisus Christos. Văzînd minunile pe care le-a făcut răstignit, am crezut într-Însul. Am strigat către El şi am zis: „Doamne, să nu mă uiţi cînd vei împărăţi!”. Şi îndată El mi-a zis: „Amin! Amin! Chiar astăzi, îţi zic ţie, vei fi cu mine în rai!”. Şi purtîndu-mi crucea am ajuns la rai, unde l-am găsit pe arhanghelul Mihail şi i-am zis: „Domnul nostru Iisus Christos, răstignitul, m-a trimis aici. Du-mă aşadar pînă la poarta Edenului”. Cînd a văzut semnul crucii, sabia de foc mi-a deschis şi eu am intrat. Apoi arhanghelul mi-a zis: „Mai aşteaptă puţin, căci îndată trebuie să sosească şi Adam, întîiul părinte al neamului omenesc împreună cu cîţiva drepţi. Veţi intra odată”. Şi cum v-am zărit am venit să vă întîmpin»“.

Este, desigur, tîlharul Dismas. În varianta latină, el coboară în iad învăluit în lumină, dar tot cu crucea în spinare, vestind acolo iminenta sosire a lui Christos. Aceeaşi versiune descrie şi revărsarea înviaţilor îngăduiţi o vreme în lumea de aici, o mulţime de vreo douăzeci de mii de oameni coborînd din muntele Amalech în Galileea, înveşmîntaţi în alb, cîntînd imnuri şi slăvind pe Dumnezeu. Iar doi dintre cei înviaţi, Carinus şi Leucius, dau mărturie scrisă sub jurămînt în faţa sinedriului de la Ierusalim despre pogorîrea lui Iisus la iad şi aducerea lor la viaţă. Depoziţia lor a avut un anume efect, după cum ne spune Nicodim: „Atunci s-au tulburat cu toţii şi au ţinut doliu de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi aşteptînd cu înfrigurare răzbunarea lui Dumnezeu. Dar Cel de Sus, plin de iubire şi îngăduinţă, nu i-a pierdut îndată, ci le-a lăsat vreme îndestulătoare pentru pocăinţă. Şi n-au fost găsiţi vrednici să se întoarcă la Domnul”.

Radu Sergiu Ruba este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezie Nu înțeleg ce mi se întîmplă, Editura Charmides, 2017.

Foto: Nicodim (wikimedia commons)