Zilele trecute, într-un magazin de îmbrăcăminte, un domn aparent elegant (cel puțin după port), care își asista soția la cabina de probă, a icnit către vînzătoarea aflată în cealaltă parte a magazinului: „Auzi, adă o măsură mai mare!”. Vînzătoarea n-a părut deranjată, ci din contra, s-a apropiat surîzătoare, a luat modelul din mîna „gentleman”-ului și i-a spus, pe ton de scuză, că, din păcate, nu există altă măsură, dar că îi poate ajuta cu un alt model. Probabil, aș fi ignorat proasta creștere a individului care s-a adresat vînzătoarei la per tu, însă, brusc, acesta a explodat, precipitîndu-se într-o suită de sudălmi, făcînd-o în toate felurile, ignorînd explicația vînzătoarei care îi arăta încontinuu eticheta, pe care erau trecute toate măsurile disponibile. În timp ce cuplul vexat ieșea val-vîrtej din magazin, am încercat să consolez victima (care, între timp, se metamorfozase și ea din mielușel în balaur, începînd să bodogănească cu ce-i venea mai repede la gură) cu un „nu vă faceți sînge rău”.

Ușor de spus, greu de făcut – căci, confruntat cu o mitocănie, cît de zen poți rămîne? Bineînțeles, cu toții știm teoria care ne spune că n-ar trebui să ne coborîm la nivelul unui necivilizat, însă, cînd sîngele îți pulsează brusc în tîmple, te poți abține să reacționezi? Poți să taci, înghițind gălușca, ai nervi să-i explici, senin, că „așa ceva nu se face” sau ești chitit să taxezi, plătind cu aceeași monedă (sau cu una mult mai grea)?

Ne întîlnim des cu mitocănia. Dacă ne iartă pe stradă sau în trafic, nu scăpăm de doza, aproape zilnică, de grobianism care vine ori din social media sau mass-media, ori își ițește unu dintre capetele sale hîde chiar și în cercurile prin care ne învîrtim. Cu scena din magazin proaspătă în minte, m-am întrebat, așadar: care e treaba cu mitocănia? Este o lacună de educație sau un derapaj psihic? Trădează lipsa celor șapte ani de acasă sau nesiguranță și frustrare? Dar, mai ales, cum îi facem față?

Dacă vorbim despre lacune în educație, am putea merge înspre sensul etimologic (incorect politic azi) al cuvîntului – mitocanul era, de fapt, eticheta pe care o primea un locuitor al mitocurilor, cartierele periferice ale orașelor. Dar, pe cînd lipsa de educație provoacă, cel mult, o stîngăcie benignă, o necunoaștere a normelor sociale (ca, de pildă, să vorbești la per tu cu vînzătorul), dezvoltînd o impolitețe involuntară, mitocănia este o formă agresivă de comportament, voluntar malignă, chitită să facă deranj. Și nu are nimic inofensiv în sine.

În plus, nu întîlnim oare mitocani și la nivel elitist? Și nu șochează oare aceștia mai abitir decît un necunoscut care te îmbrîncește pe stradă? Oameni educați, de „familie bună”, care se învîrt în straturile societății elegante, care cunosc, fără îndoială, normele bunei purtări și de la care „nu te aștepți”. Ce le provoacă acestora uluitoarele transformări de la Dr. Jekyll la Mr. Hyde? Excluzînd necunoașterea bunelor maniere, cum se explică faptul că un om care pozează în „elegant” se dovedește a fi, de fapt, în străfunduri, un mitocan?

Potrivit unui studiu apărut în 2010 la Cambridge University, „Incivility: the Rude Stranger în Everyday Life”, realizat de trei sociologi, Philip Smith, Timothy Phillips și Ryan King, mitocanul este, de fapt, un tip de inteligență medie care, pe de o parte, suferă de narcisism, pe de alta, de majore complexe de inferioritate. Din cauza asta, mitocanul crede că este buricul propriului pămînt și că i se cuvine orice. Nu are nici o stimă pentru nimeni, iar poleiala de eleganță cade cînd simte că nu e luat în seamă, că nu obține ceea ce vrea. Atunci este cuprins brusc de furie, o furie cauzată de complexele de inferioritate pe care nu și le recunoaște, dar și le metamorfozează la suprafață, ambalîndu-le, într-un mod brutal, într-o superioritate pe care nu și-o poate manifesta decît prin violență. Și atunci are loc declicul. În încercarea sa disperată de a se impune, uită de orice normă de bun-simț, pe care anterior doar a mimat-o, ca să dea bine în societatea din care vrea să facă parte.

Potrivit cercetătorilor, portretul-robot al mitocanului relevă faptul că acesta „nu este neapărat un infractor cu acte, ci e mai degrabă un individ egoist, căruia îi pasă numai de sine, blocat în propriile bule, care suferă de un autism pasager. Nu sînt semnale care să indice o carență a normalității sale: în general, este un individ de vîrstă mijlocie (mai degrabă bărbat decît femeie), considerat a fi «respectabil» de propria victimă, care este adesea puțin mai tînără (și mai degrabă femeie). Chiar dacă, statistic, femeile sînt cele care cad cel mai adesea victime ale mitocăniilor, asta nu înseamnă, totuși, că genul este un factor decisiv în ceea ce privește victima”.

Cît de mult ne afectează mitocănia (sau incivilitatea, cum este în mod elevat numit acest comportament)?

„Incivilitatea este ca un virus care se răspîndește” – scrie dr. Christine Porath, profesor asociat la McDonough School of Business de la Georgetown University, într-un articol din Psychology Today.  „Cînd ești expus unui comportament ostil sau agresiv, ți se alterează și ție modul de comportament. Chiar și cu oameni care nu ți-au făcut nimic. De exemplu, un simplu e-mail nepoliticos pe care îl primești dimineața îți poate activa în minte și alte episoade similare, cînd ai fost expus unui comportament grobian (…), iar această înlănțuire de amintiri poate declanșa un mecanism de apărare care îți poate influența și percepția pe care o ai asupra altora din jurul tău, și deciziile pe care le iei ulterior.”

Care este, în general, reacția unei victime supuse unei mitocănii venite din partea cuiva la care nu se așteaptă? Emoțional, spun sociologii de la Cambridge, aceasta este în primul rînd șocată, dat fiind că agresorul părea un om „respectabil”. Apoi se înfurie, după care urmează o stare de dezgust. Foarte rar, spre deloc, apare o senzație de frică. „De multe ori victima își reprimă un răspuns, preferă să nu vorbească, se închide în sine ca să se oblojească de una singură. Doar una din trei victime ale unui episod de mitocănie a declarat că ripostează. Riposta este fie directă, fie prin anturaj, unde de cele mai multe ori episodul este exorcizat sub forma ironiei.”

În ceea ce privește lipsa oricărei forme de reacție, cercetătorii sînt de părere că sentimentele neexprimate pot fi toxice, ducînd la frustrare și, chiar dacă nu recomandă o confruntare directă (care poate fi riscantă), consideră că sentimentele de furie și dezgust trebuie exprimate, într-un mod sau altul.

Potrivit lui Michael P. Leiter, profesor de psihologie organizațională la Universitatea Deakin din Geelong, Australia, cînd sîntem supuși mitocăniei cuiva „avem tendința de a ne gîndi obsesiv la acel episod. Și ne ajută să vorbim cu prietenii noștri, în loc să lăsăm respectiva interacțiune să ne macine, să ne trezească în toiul nopții. Motivul pentru care lipsa de politețe a cuiva ne afectează este că o asemenea agresiune este percepută ca fiind un atac asupra identității noastre – ne face să ne simțim fără importanță”.

Atît psihologii, cît și sociologii recomandă metode pacifiste de a face față unei mitocănii. De exemplu, să ai o conversație calmă cu agresorul, în care să-i aduci la cunoștință cît de mult te deranjează comportamentul său. Totuși, cît de folositoare este această destăinuire cînd ai de-a face cu un narcisist, căruia nu-i pasă de ceea ce simte altcineva? Ba mai mult, nu-i validezi oare orgoliul, de vreme ce încerci să faci pace cu el, să „construiești” o punte? Putem crede, oare, că un mitocan se poate schimba cu vorba bună?

Dacă am fi în piesa lui Carlo Goldoni, „bădăranii” sînt înfrînți nu de vorba bună, ci de inteligență și umor. Sînt expuși, minimalizați și le este demonstrat că nu sînt decît niște cîini care latră, dar care n-au dinți să muște.

În viața reală, însă, n-avem, de fapt, nici dispoziție și nici timp să facem psihologie cu un mîrlan. Mai degrabă sîntem tentați să răspundem cu aceeași monedă.

Într-un articol din Time, Danny Wallace, autorul unui bestseller, F You Very Much – Understanding the Culture of Rudeness, scrie despre diferitele moduri în care oamenii pe care i-a întîlnit au taxat diverse episoade de mitocănie.

„Răzbunarea este un efect secundar interesant pe care îl trezește mitocănia. Totuși, dacă ne gîndim bine, cînd cineva ne jefuiește, nu vrem să-l jefuim la rîndul nostru. Vrem să se facă dreptate. Dar cînd cineva este grosolan cu noi, vrem să ne răzbunăm. Vrem să-l facem să simtă același dispreț pe care și el îl are asupra noastră. Devenim și noi mitocani. Iar de aici încolo, situația poate escalada. Am întîlnit cele mai bizare forme de răzbunare: «I-am pus cartofi prăjiți pe parbriz», «I-am oferit un cîrnat pe care îl linsese cîinele meu», «I-am tăiat cauciucurile», «L-am sabotat la locul de muncă».

Pînă la urmă, cred că cea mai la îndemînă și, de departe, cea mai elegantă metodă de a răspunde unei mitocănii este să-i spui, pur și simplu: «Stop!» și să te detașezi.”

Probabil, cea mai bună metodă. Căci, avînd de-a face, pînă la urmă, cu un derapaj psihic, nu vom schimba niciodată un mitocan, nici cu furia și nici cu filosofia zen. Dar o putem declina.