Ai auzit?
Există linişte şi linişte. În Louisiana, la apus se bagă în priză copacii electrici şi insectele, broaştele şi păsările de noapte trec la treabă. Toate se contopesc, în cele din urmă, într-un fel de zgomot de fond şi cînd se opresc pentru o clipă te întrebi dacă nu cumva a venit sfîrşitul lumii. O amică din Oakland, California se plîngea de încălzirea globală a climei, pentru că vremea caldă face ca păsările să îi ciripească în cap pînă seara tîrziu şi asta o scoate din minţi. Eu n-am înţeles: nu mai toate păsările ciripesc pînă seara tîrziu? Nu am auzit niciodată de vreun loc pe pămînt în care păsările să fi tăcut cît e încă lumină afară, dar acuma ştiu: Oakland, înainte de încălzirea globală. I-am răspuns că eu trăiam într-un oraş unde, dacă vrei linişte, trebuie să-ţi pui vată în urechi, dar că pe mine, personal, nu mă deranjează deloc faptul că păsăretul şi goangele au şi ele viaţă de noapte. La dracu', ai o singură viaţă şi dacă eşti pasăre sau gîndăcel, nici măcar aia prea lungă. Dar am înţeles ce a vrut să spună de-abia după ce am fost în munţii Ozark şi acolo, dintr-o dată, noaptea era linişte. Era ca într-o vrajă: noaptea, mă puteam auzi gîndind şi puteam vedea mai bine la lumina stelelor. Fiecare sunet avea personalitatea lui distinctă şi avea un înţeles. O ramură căzînd avea rostul ei şi mi s-a făcut pielea de găină la auzul unor sunete necunoscute care ar fi putut fi răsuflarea de pe urmă a unui animăluţ prins de vreo bufniţă. Nici un fel de cleveteală nu cobora din munţi. De acolo am plecat la San Francisco, unde trăiesc (temporar) pe vîrful unui deal, într-o casă magnifică ce dă spre Golden Gate. Aici, tăcerea e adîncă: ceaţa care tocmai s-a vălătucit dinspre ocean a înăbuşit totul într-o materie visătoare şi vătuită. Tastatura mea sună ca o cascadă bubuitoare. Păsările încă dorm în ceaţa dimineţii (sau nu pot s-o străpungă), pentru că trăim într-un nor. Mai este şi duminică, şi dis-de-dimineaţă, aşa că nu sînt nici maşini pe stradă. Nu e pur şi simplu linişte: e liniştea de duminică dublată de liniştea celor bogaţi. Duminicile au o linişte a lor (sau, mă rog, ar trebui să aibă) care încetineşte zumzăiala făpturilor în căutare de hrană. Unul dintre romanele mele favorite este Le dimanche de la vie de Raymond Queneau, o carte care povesteşte istoria unei duminici tăcute la Paris, prin anii '50, în care un soldat se îndrăgosteşte (pe tăcute) de o croitoreasă. Acest roman descrie întocmai liniştea duminicilor şi nu are în el nici un fel de bogătaşi, dar aici, în portul din San Francisco, există un zid căptuşit de bunăstare, care înconjoară vilele de pe deal ca o pătură ţesută de mînă. Am băgat de seamă, de-a lungul anilor, cum cartierele celor super-bazaţi devin din ce în ce mai liniştite. Acest supliment de linişte nu este menţionat în anunţurile publicitare pentru case, dar este, cu siguranţă, o parte esenţială a celor ce vorbesc limba banilor. Am auzit odată, pe terenul de golf extrem de exclusivist al unui milionar, strigătul unei jivine de vizuină lovită de o minge de golf. Era un strigăt de moarte, dar politicos. Chiar şi cei care mor îşi pun surdină în preajma bogaţilor. Pot trăi şi cu una, şi cu alta, dar prefer tumultul vieţii, adică mlaştina.
