La zi în cultură

Grădina zoologică poate fi, evident, asimilată unei „puşcării“ generale, unde cineva ca Radu Penciulescu a văzut gîfîind un imens urs polar pe timp de caniculă toridă.

Sudamericana, editura argentianiană înfiinţată de Jorge Luis Borges şi care îi publica pe Juan Carlos Onetti şi pe Julio Cortázar, i-a acceptat manuscrisul, iar tirajul primei ediţii a fost de opt mii de exemplare, cifră care l-a panicat pe scriitor prin enormitatea ei.

Salazar, creat prin CGI, scuipînd salivă neagră, foarte asemănător modului în care o făcea Pinguinul din Batman se întoarce al lui Tim Burton (deşi Bardem demonstrase, de la Nu există ţară pentru bătrîni al fraţilor Coen, că nu are nevoie deloc de efecte speciale pentru a fi complet înfiorător), vine, împreună cu echipajul navei cu care se scufundase, să întoarcă serviciul pe care i-l făcuse Jack: să îl trimită dincolo şi să îşi îndeplinească vechiul vis de a distruge toţi piraţii de pe mare ca

„Bluecid“, unul dintre single-urile extrase de pe ISON, albumul de debut al lui Sevda Alizadeh, devine emblematic pentru sound-ul și filozofia artistei născute în Teheran acum 30 de ani

Festivalul Comediei Româneşti, organizat de Teatrul de Comedie din Bucureşti, este un eveniment eclectic, cu spectacole indoor şi outdoor (pentru diverse categorii de vîrstă), instalaţii, lansări de carte şi conferinţe.

Programul lui Barenboim are însă o portanţă mai largă. Căci şi ambiţiile sînt mari. Barenboim-Said-Akademie se numeşte instituţia pe care a creat-o lîngă Opera din Berlin.

Una din plăcerile călătoriei departe de locurile în care îți hașurezi harta zilnică – o știm mai mult sau mai puțin cu toții – este redescoperirea peisajului.

Dar rasa este copilul, nu tatăl rasismului. Și procesul prin care definim „poporul“ nu a fost niciodată o problemă de genealogie sau fizionomie în aceeași măsură în care a fost una legată de ierarhie.

Povestea iubirii atinge o nouă limită a kitsch-ului cu buget exorbitant, cu actori celebri, peisaje exotice, evenimente spectaculoase, dar care, în final, nu spune nimic.

Există o oarecare înclinaţie spre italianism în Mare Nostrum II, după ce primul volum se prezentase ceva mai divers, mai exotic, mai euro-indulgent (includea chiar un omagiu pro-turc, sînt vreo zece ani de atunci, alte vremuri).

Uneducated este un spectacol exemplificator despre sistemul de învăţămînt aproape complet distrus din Republica Moldova.

Primele zile au propus și primele provocări; l-am regăsit pe dramaturgul Matei Vișniec cu două spectacole, dar nu în formula care l-a consacrat, post-absurdul și verva sa poetică, am regăsit aici dramaturgul ce privește cu ochii jurnalistului, comentator politic la RFI Paris.

Contraviaţa este un spectacol narativ absolut al perspectivelor şi al permutării personajelor celor doi fraţi – Henry, convenţionalul familist vs Nathan, artistul libertin (aceşti Cain şi Abel ai lui Roth) – care, oglindindu-se reciproc în propriile convingeri, slăbiciuni şi pasiuni, trăiesc fiecare contraviaţa celuilalt. Contraviaţa este una dintre capodoperele lui Roth, iar traducerea Alexandrei Coliban se ridică la nivelul ei.

Ediţia a 11-a a Festivalului Internaţional de Film NexT, dedicat filmelor de scurt şi mediumetraj, care se desfăşoară anul acesta între 22 iunie și 26 iunie în Bucureşti, e una dintre rarele ocazii pentru publicul cinefil român de a descoperi, într-un timp foarte scurt, de cîteva ore, ce e mai proaspăt, mai actual şi mai divers în cinema-ul de astăzi, de la filmele unor cineaşti consacraţi (anul acesta, scurtmetrajul Vapour al cineastului Apichatpong Weerasethakul, The Hunchback, al regizorilor

Să apari de niciunde și, la nici 16 ani, să bifezi prima poziție în Billboard Hot 100 trebuie să însemne ceva.

Trei dintre spectacolele Teatrului-Spălătorie tratează în diverse feluri tema războiului. Ceea ce diferă de la un spectacol la altul este războiul însuşi: al Doilea Război Mondial în Clear History, cel din spatele Cortinei de Fier în Vorbind despre vreme şi conflictul separatist din regiunea Doneţk în Life.

Această demonstraţie prezintă avantajul de a opune argumente serioase clişeelor care reduc opera junimiştilor la o reacţie conservatoare inspirată de metafizica germană contra modelului raţionalist universalist al iluminismului francez.

Scris cu multă grijă pentru detalii şi expresie, poemul narativ elegiac dintr-o singură frază al lui Andrei Crăciun are cusurul că te lasă nostalgic după mai mult.

Într-un eseu din minunata ei carte Despre fotografie, Susan Sontag scrie la un moment dat despre efectul liniștitor pe care fotografiile de călătorie îl au asupra anxietăților, de­zo­rientărilor turiștilor moderni extrași dintr un mediu dominat de „etica foarte rigidă a muncii“. Ce faci cu mîinile, acest rezistent simbol al muncii, atunci cînd te extragi din rutina zilnică și te ­arunci în timpul suspendat al călătoriei, al vacanțelor? Faci poze, spune tandru-ironic Sontag, ca „un surogat priete

76 de minute şi 15 secunde cu Abbas Kiarostami, reprezintă atît durata filmului, cît și o aluzie la vîrsta lui Abbas Kiarostami la momentul dispariției sale, de 76 de ani și 15 zile. Intimist și fără pretenții de explorare biografică, documentarul lui Seyfolah Samadian e asemănător unui album fotografic, creat pentru admiratorii cinema-ului regizorului iranian.

Veteranul Bill Frisell poate fi abraziv ca John Zorn în momentele sale inumane, dar şi mai romantic decît cei mai calzi chitarişti latino.

Am văzut în primăvară, la Tîrgu Mureş, Pescăruşul de Cehov, în regia lui Attila Keresztes,un spectacol care se petrecea în teatrul lui Treplev şi care exhiba tendinţele spre teatralizare ale personajelor, ce simţeau nevoia „să joace“ sau „să regizeze“ (adică să îi manipuleze pe ceilalţi).

Alarmant e și că destinul unui asemenea act normativ depinde, în ultimă instanță, de o decizie a președintelui. Căci, în fond, asta e chemat să hotărască acum președintele, în scrisoarea pe care i-au adresat-o peste 450 de profesioniști din cinematografie.

Dacă unii l-ar putea numi pe Alex Tocilescu un iconoclast (pentru Biserică este un ficţionar eretic), alţii l-ar putea numi pornograf.

Să citeşti un roman magnific într-un tren îţi permite să uiţi de unde vii şi unde pleci acum, ca să te gîndeşti de unde vii şi unde pleci de fapt: cu această întrebare, în toată frumoasa ei ambiguitate, începe şi dialogul Phaidros.

Deși preponderent poetic, filmul nu efasează evenimentele istorice și nici nu le prezintă în mod glorios.

Dua Lipa s-a născut la Londra în 1995, fiind fiica a doi albanezi din Kosovo, emigrați la începutul anilor ’90 în capitala Angliei, și trăiește astăzi în visul lui Warhol.

Rhett Butler zicea că averea se face cînd se prăbuşeşte o lume.

„Nous avons la Palme, desolé!“…? Cu ce mîndrie patriotică (nu sînt moldovean, da’ orișicît!) am văzut poza cu Mungiu, „anturat“ de Jane Fonda, Charlotte Rampling și Alain Delon…? Sau aia din Libération, mare, pe prima pagină, cu titlul „Le genie des Carpathes“…?

Reducerea TVA la carte, acum doi ani, a fost doar o gură de oxigen pentru un organism aflat în colaps. În orice ecuație ai pune-o, industria cărții din România șchioapătă.

Faust e un spectacol legendar. El e soclul pe care s-a construit progresiv identitatea Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu.  Contrariul lui Faust, Ofelia Popii, alături de noul său partener, fascina ca de la debutul său în rol de acum zece ani. Publicul i-a salutat entuziast pe unul şi pe celălalt, căci dacă savantul contaminat de melancolie capătă acum un surplus de energie faţă de precursorul său, Mefisto îşi prezervă condiţia ambiguă, nici bărbat, nici femeie, un androgin incert, o creaţie a mi

La patru sau cinci zile de la moartea ei, stăteam singur în camera de zi și mă întrebam ce să fac. Mă simțeam la fel de gol ca un spînzurat. Copiii dormeau. Eu beam. Fumam țigări răsucite la fereastră.

Mi-a rămas în minte scrisoarea unui frate Minovici, din casa în stil românesc, în care acesta scria că a construit-o cît mai departe de centrul orașului, în pădurea Băneasa, în admirația pentru acel miraj al detașării și suspendării, al fragilităților întrebătoare pe care nordul le aduce cu sine.

Cealaltă parte a speranţei, al doilea film regizat de Aki Kaurismäki care tratează direct tema refugiaţilor, după drama-fantezie precedentă, Le Havre, e o comedie plasată în Finlanda, la fel de inconfundabil stilizată în stilul Kaurismäki, şi se alătură şi ea uneia dintre viziunile regizorale de astăzi cele mai impregnate de acel umanism tipic neorealismului italian, al filmelor lui De Sica, dar într-o manieră mult mai distanţator-antisentimentalistă.

Există păreri care susţin că vocea şi versurile n-au ce căuta în muzică. Nu-i pasă nimănui de grijile şi rimele vreunui cîntăreţ – dacă are ceva de spus, să şi le scrie undeva, eventual într-o poezie. Muzica trebuie să fie sunet manufacturat şi inginerie sonoră, iar vocea e doar un ingredient al trişorilor care bruiază experienţa audiofilă cu vorbe în vînt.

Familia fără zahăr – analiză comic-dramatică a familiei la români, realizată în plină dezbatere asupra redefinirii constituţionale a acesteia, spectacolul oferă o imagine de ansamblu asupra modelelor, regulilor şi viciilor înregistrate în celula de bază a societăţii. Spectacolul înregistrează declinul, în practică, al ideii clasice de familie, tot mai restrictivă în raport cu schimbările din societate.

Succesele de anul trecut cu diametral opusele Sieranevada și Două lozuri vorbesc de la sine, pentru că, în mod paradoxal, nici Cristi Puiu, nici Paul Negoescu nu se așteptau la un asemenea flux de simpatie din partea publicului.