„Cioran are rezerve inepuizabile de umor“ – interviu cu Constantin ZAHARIA

Este critic literar şi eseist, autor al tezei de doctorat La Parole mélancolique. Une archéologie du discours fragmentaire, susţinută în anul 1996 la Școala de Înalte Studii în Știinţe Sociale din Paris și tipărită la Editura Universităţii din București (1999). Constantin Zaharia a publicat articole în revistele Critique, Le Magazine Littéraire, Rapports-Het Franse Boek, Cahiers Roumains d’Études Littéraires, Analele Universităţii din București, Revue Roumaine d’Histoire, Alkemie, Cioran, archives paradoxales, precum și în volume colective, între care Cahiers de l’Herne și Cioran et ses contemporains (Editura Pierre-Guillaume de Roux, 2012). În 2011 și 2012, la Editura Humanitas, a tipărit trei manuscrise inedite ale lui Cioran, scrise în limba română: Îndreptar pătimaș II, Despre Franţa și Razne.

Citesc cu stupoare în unele gazete culturale că Emil Cioran nu ar mai fi scris nimic în limba română după plecarea sa din ţară. Cum stăm cu amănuntele adevărului în acest punct?

Contrar opiniei pe care el însuși a acreditat-o, conform căreia ar fi fost un scriitor leneș, Cioran a scris neîncetat. Pînă în 1946, an în care se situează celebrul episod al traducerii abandonate din Mallarmé pentru a trece la scrisul în franceză, el a compus în limba română cam cinci cărţi, dintre care numai una a apărut la scurtă vreme după ce a fost redactată. Este vorba de Amurgul gîndurilor, tipărită în 1941 la o editură din Sibiu, scrisă însă la Paris și adusă în ţară în 1940, cînd Cioran a venit imediat după căderea lui Carol al II-lea. Probabil că în intervalul octombrie ’40 – februarie ’41 a făcut demersuri pentru ca această carte să-i apară.

Celelalte, între care Îndreptar pătimaș, Despre Franţa și Razne, au devenit cărţi de sertar din motive lesne de înţeles: rămas în mod esenţial la Paris după 1941, fără public și fără editor, cu șanse minime de a reveni în România, Cioran a trebuit să se reorienteze, trecînd la o altă paradigmă culturală, cu tot ce implică ea, inclusiv adoptarea francezei ca mijloc de expresie. Probabil că în acel moment nu a întrevăzut dificultăţile pe care trebuia să le depășească.

Ar putea să pară ciudat, trebuie însă spus că Cioran, deși citise mult, nu era un bun cunoscător de franceză, rapoartele universitare scrise în anii ’40 o arată cu destulă limpezime. Astfel încît, ime­diat după ce începe să lucreze la Exercices négatifs, își dă seama că se află într-un alt orizont cultural și că limba franceză, dacă nu este practicată cu străduinţă de stilist, nu-i oferă nici o șansă de afirmare. Sînt binecunoscute momentele în care Cioran vorbește despre toate acestea, prin urmare nu voi insista asupra lor. Revin la textele scrise în română, care sînt destul de numeroase. La Biblioteca Doucet se află o serie întreagă de manuscrise, în general scurte, care reprezintă notaţii ocazionale care atestă continuitatea cu perioada românească. Cele trei volume citate mai sus, pe care le-am editat, sînt cele mai strălucite exemple.

Care credeți că e motivul pentru care Îndreptar pătimaş nu a fost publicat integral în 1991?

La Biblioteca Doucet se află cele două manuscrise ale Îndreptarului. Din capul locului, ele au cunoscut un fel de ruptură, Cioran oprindu-se după primele 70 de fragmente pentru a continua, probabil mai tîrziu, cu alte 70. Am remarcat că la Doucet există o transcriere „pe curat“ a primelor 70 de fragmente, ulterioară primei versiuni. Probabil că o copie a acestei transcrieri a fost comunicată editorului. Din punctul meu de vedere, totul a început cu celebrul interviu luat de Gabriel Liiceanu în iunie 1990, în zilele primei mineriade. Bănuiesc că acesta a fost momentul în care Cioran a transmis prima parte a Îndreptarului. Lucrurile sînt însă un pic mai complicate, căci o altă versiune a acestuia se afla la Aurel Cioran, rămasă în arhiva vîndută acum cîţiva ani la celebra licitaţie de la Drouot, pe care Cioran i-a dat-o fratelui într-una din călătoriile lui la Paris. Nu este greu de imaginat că separarea celor două părţi ale aceleiași lucrări a determinat publicarea lor separată (sînt douăzeci de ani între 1991 și 2011). Cioran, care era destul de nemulţumit de ceea ce scrisese în română, nu i-a dat lui Gabriel Liiceanu decît prima parte, uitînd probabil că există și o a doua, rătăcită cine știe prin ce pivniţă… din cele două pe care le avea în Rue de l’Odéon.

Constantin Zaharia

„Solidar cu cel învins“

Mă aşteptam ca Despre Franţa să fie o scriere mai senzuală, mai carnală, ceva în genul imagisticii din Schimbarea la faţă a României. Este totuşi o lucrare puternic speculativă, dominată de umorile cioraniene curente. Cît e truc şi cîtă dezabuzare metafizică în aceste rînduri?

Cioran a notat pe manuscrisul acestei cărţi, cu creionul, anul 1941, prin urmare este de presupus că eseul a fost scris în cursul acestui an. Cu patru ani înainte alesese să trăiască în Franţa, era bursier al guvernului francez, trăia modest, dar fără dificultăţi materiale. Condiţia de exilat nu a căpătat în cazul lui aspecte dramatice. Este adevărat, cunoscuse Germania lui Hitler în perioada bursei Humboldt (1933-1935) și se arătase chiar entuziasmat de căderea republicii de la Weimar.

Totuși, în Franţa a aflat altceva, de natură culturală într-un sens mai larg, cuprins între excelenţa vinurilor și a brînzeturilor și proza Doamnei du Deffand, pe care de altfel o citează la un moment dat în această carte. Este vorba de o anume generozitate a civilizaţiei franceze, deschisă, tolerantă, de bună-credinţă. Despre Franţa este un exerciţiu de apropriere a unui spaţiu de cultură și civilizaţie care-l intrigă, și pe care trebuie să și-l explice.

Al doilea motiv pentru care tonul cărţii devine, dincolo de dimensiunea lui „speculativă“, la un moment dat grav, cu o nuan­ţă de patetic (în sensul bun al cuvîntului), este momentul istoric în care eseul a fost redactat. Ne aflăm, în 1941, la cîteva luni după capitulare. Franţa a fost înfrîntă umilitor într-un război de scurtă durată, iar Cioran devine în mod surprinzător solidar cu cel învins. Cum se manifestă, în acest caz concret, solidaritatea cu Franţa? Cioran vede în înfrîngerea suferită sfîrșitul unei epoci, în care civilizaţia franceză a strălucit de-a dreptul, oferind Europei luate în ansamblul ei un model de construcţie care nu a fost urmat. Știu că poate să pară reacţionar ceea ce spun, trebuie însă să ne reprezentăm ce era Europa la jumătatea secolului al XVIII-lea și care era punctul ei de referinţă.

În 1939, lucrurile stau cu totul altfel. Secole de-a rîndul, Franţa a dat măsura propriei valori. A sosit însă vremea decadenţei, pe care filozoful o înţelege ca pe un exces de luciditate. Nu mai este nimic de adăugat acestui cuvînt-cheie, pe care Cioran îl întoarce pe toate părţile pentru a demonstra atitudinea demisionară a unui popor prea inteligent pentru a se implica în continuare în apele tulburi ale politicii europene.

Toate acestea îi oferă ocazia de a se consacra unui scurt excurs de filozofie politică, în genul celui mai amplu practicat la mijlocul anilor ’30, cînd scria Schimbarea la faţă. Numai că acum, nevorbind de ţara lui, își poate permite să vadă în Franţa un model de apus valabil nu numai pentru o cultură, ci și pentru indivizi izolaţi, capabili să adere la un anume gen de decadenţă. În rest, recursul la metaforă potenţează „dezabuzarea metafizică“ despre care vorbești.

Prin Razne, Cioran reabilitează, reactivează pentru limba română o vocabulă extrem de fertilă. Ea nu a făcut carieră decît în expresia „a o lua razna“. Am mai întîlnit un derivat adjectival al ei cred că la Vasile Voiculescu: „o casă răznită de la drum“. Am folosit şi eu epitetul. E un cuvînt de origine slavă. Cioran vorbea marginalizant despre limba română calificînd-o ca „plină de slavisme“ (a se citi „infestată de slavisme“) – iată că valorifică potenţialul nu numai poetic, ci şi speculativ al acestora.

Ce fel de raporturi intime întreţinea, de fapt, cu limba maternă?

L-am cunoscut pe Cioran în luna aprilie a anului 1991, la el acasă, unde m a primit și unde am stat de vorbă vreo trei ore. Este inutil să spun că tot timpul am vorbit în franceză – faptul că renunţase să mai vorbească ori să mai scrie românește nu este o legendă. Interesantă e însă următoarea anecdotă: i-am dus cu această ocazie un volum de versuri pe care mi-l lăsase un prieten aflat în trecere prin Paris cu cîteva săptămîni mai devreme (pe prietenul în chestiune îl cheamă Radu Sergiu Ruba, iar volumul cu pricina se numește Spontaneitatea înţeleasă – n.r.). I l-am oferit, deci, iar Cioran l-a luat în mîini, l-a deschis, a citit din el cîteva secunde, iar apoi a explodat literalmente admirativ cu privire la resursele poetice ale limbii române, lucru pe care aveam să-l aflu mai tîrziu din diferitele lui interviuri și din Caiete.

Dați-i voie prietenului, electrocutat şi de această dată de secvenţa cu pricina, să mărturisească, predîndu-se, cît de flatat, de copleşit se simte.

Pesemne că doar la lectura cuvintelor de preţuire consacrate ţie de Michel Tour­nier în Journal extime, ai trăit aceeaşi senzaţie…

Cioran, Tournier, băgîndu-l în seamă pe unul Ruba! Mai e ceva de spus? Uite că mai este: Michel Tournier îmi povestea că l-a cunoscut pe Cioran, au schimbat chiar mai multe vorbe, nu se frecventau însă. Dar romancierul rîdea admirativ în hohote, şi avea un rîs exaltant, cînd cita cu plăcere cîte un paradox al lui Cioran precum cel despre Bach care nu el îi este dator lui Dumnezeu pentru geniul cu care l-a hăruit, ci dimpotrivă, Dumnezeu îi este îndatorat lui Bach! Şi iată, cu rîsul fabulos al lui Michel Tournier, revenim la jucătorul nostru de fotbal cu craniile din cimitirul Răşinarilor, episod pe care Cioran l-a evocat în limba copilăriei sale.

Este bine știut că o limbă poate fi uitată, dar nu și limba maternă, mai ales în cazul în care această limbă este cea în care ai publicat patru cărţi și zeci de articole. Cu Cioran s-a petrecut un lucru rar, și anume că în cazul lui limba maternă a fost voluntar ocultată, în favoarea francezei care a devenit pentru el limbă de expresie filozofică și literară. Ce s-a întîmplat însă în anii ’30-’40? Știam deja cu toţii încă din prima parte a Îndreptarului pătimaș că scrisul lui s-a consolidat prin recursul tot mai accentuat la tonalitatea lirică pe care mai tîrziu a denunţat o ca fiind dăunătoare prozei. Restul ineditelor publicate la Humanitas confirmă această impresie.

Tonul așa-zis liric nu are însă nimic de a face cu poezia, pe care o cunoaștem și pe care o apreciem în limitele genului specific. Tonul poetic al cărţilor lui Cioran nu seamănă cu nimic. În Așa grăit a Zarathustra, Nietzsche a arătat că se poate face filozofie cu mijloace poetice. Totuși, din acest punct de vedere, Nietzsche nu este genul proxim al lui Cioran. Probabil că în alte situaţii. Parabola de gen biblic nu-l aranjează pe gînditorul nostru, dar aici intervine un bemol, căci Cioran spune la un moment dat, probabil într unul din interviuri, că în anii ’40 mergea la biserica românească din Paris și că citea acolo cărţi bisericești, dar și pe sfinţii părinţi. Intenţia lui era să aprofundeze pe cît posibil limba română, să ajungă, spune el, la temeiuri. Astfel încît, bănuiesc eu, preferinţa pentru unii termeni de origine slavă de la limbajul bisericesc i se trage. Altminteri știm cît de nedrept este cu franceza, despre care spune că este limba nepoetică prin excelenţă, uitînd de marii poeţi ai Franţei din secolele XIX și XX.

Orice ar fi spus, l-am auzit vorbind cu poftă româneşte în dialogurile filmate de Gabriel Liiceanu în 1990, ba chiar îl înjura clasic şi definitiv, neechivoc, de mamă şi de organe genitoare, pe Albert Camus.

Dialogul cu pricina este o excepţie. A vorbit românește, însă cu multe ezitări, uneori cuvintele ajungeau cu greu pe vîrful limbii, iar vorbirea lui are un caracter dezlînat, spre deosebire de interviurile acordate cu douăzeci de ani înainte, care sînt bine articulate și mult mai fluente. Desigur, este la mijloc și vîrsta, mai înaintată în 1990 decît pe vremea cînd era intervievat de Raoul Bussy de la televiziunea belgiană. Slobod la gură Cioran a fost întotdeauna. Se pare că numeroși oameni de litere francezi au rămas muţi de admiraţie urmărind secvenţa despre Camus, care rămîne, orice s-ar spune, un uriaș scriitor, chiar dacă mă refer la un singur text, Căderea, destul de apropiat de melancolia logofilă a lui Cioran.

„Slobod la gură“

Să nu ne îndepărtăm de scrierile din Franţa ale lui Cioran în limba română: ați lucrat serios şi intens la definitivarea lor. Ce a presupus stabilirea acestor texte, în ce stare au fost lăsate ele?

Manuscrisele lui Cioran au fost depuse la Biblioteca Doucet de Simone Boué, la scurtă vreme după moartea autorului. Acolo au fost indexate de cineva care a lucrat cîţiva ani pe acest fond. Manuscrisele cu pricina sînt în bună stare, nu lipsesc pagini, cu mici excepţii, iar textul nu arată ca fiind o transcriere a unui manuscris anterior, în sensul că rămîne un document de lucru, care poartă semnele travaliului depus. În general, scrisul lui Cioran este destul de citeţ, deși extrem de dezorganizat, adesea rîndurile sînt strîmbe, prost aliniate în pagină și uneori chiar între ele. Apar, desigur, și multe ștersături, cuvinte eliminate, înlocuite cu altele, ba chiar rînduri întregi se află în această situaţie. Totuși, această dezordine nu împiedică o viziune de ansamblu asupra textului, în principiu limpede și coerent. Este adevărat că am în­tîl­nit lecţiuni incerte, cîteva cuvinte ilizibile. Ele au fost negociate cu redactorul și în general am căzut de acord asupra acestor dificultăţi, semnalîndu-le ca atare în text. Alegerea mea a fost simplă: încă din momentul transcrierii am preferat să înregistrez pe calculator nu numai textul presupus definitiv, ci și stersăturile, eliminările, ezitările, inclusiv în ceea ce privește punctuaţia.

Acest fapt mi-a permis să dispun de integralitatea manuscrisului, numerotat pagină cu pagină de Cioran, apoi de bibliotecă, cu elementele păstrate de autor, precum și cu cele eliminate. Într-o etapă ulterioară, cînd Editura Humanitas a încheiat un contract de editare cu mine, acest lucru mi-a îngăduit să separ textul „definitiv“ de ceea ce eu numesc „variante“, adică tot ceea ce autorul a lăsat deoparte. Acestea din urmă au fost introduse la finele volumului, cu semnalări prin apeluri de notă în text, lucru care permite unui cititor mai curios să consulte aceste note și eventual să facă cercetări pe cont propriu, ca și cum ar avea manuscrisul în faţă. Desigur, toate acestea presupun o oarecare minuţie, acribie, o răbdare de benedictin. În fine, să nu mă laud, este vorba de o atenţie sporită. Bineînţeles, fiecare transcriere a fost verificată cuvînt cu cuvînt de două ori, ceea ce nu m-a împiedicat să revin la Doucet pentru a controla, a treia sau a patra oară, aceeași lecţiune.

Cioran profesează, în aproape toate scrierile sale, o hermeneutică a omului, a universului, devastatoare, demobilizatoare, acediantă. Cu mine şi-a făcut jocul pînă la capăt în sensul că mă atinge, mă mută din loc. Mă simt confortabil cu cărţile lui afirmative, cînd Cioran e în timpul fluxului: Schimbarea la faţă a României şi Exerciţii de admiraţie. Cum ați rezistat afectiv şi nervos lucrului pe Cioran? E o radioactivitate de lume pustiită acolo ca la Cernobîl… Sau sînt doar aprehensiuni de-ale mele?

S-ar putea să pară paradoxal ceea ce spun, însă Cioran are rezerve inepuizabile de umor. În scrierile românești lucrul acesta se vede mai puţin, poate din pricină că umorul este incompatibil cu tinereţea, preocupată de seriozitate, mai ales cînd este vorba de filozofie în sens larg. Scrisul în limba franceză i-a împrumutat această dimensiune a umorului, precum și frecventarea asiduă a moraliștilor. După cum se știe, Cioran este un admirator al lui Chamfort, ale cărui anecdote sînt vitriol curat, gata să perforeze obrazul cel mai gros, dar al căror efect, dincolo de sarcasm, te proiectează nu se știe cum în zona lipsită de gravitate (și de gravitaţie) a rîsului.

Ceea ce susţine Cioran este inacceptabil, desigur, atunci cînd vorbește despre om, despre societate, despre Dumnezeu, despre politic. Îi place tot ceea ce înseamnă catastrofă, declin, élan vers le pire și nu ezită să ne sperie cu imagini de apocalipsă. Dar dacă vezi în scrisul lui un al doilea nivel, care este cel al detașării, al formulei bine meșteșugite, al inaderenţei la ceea ce spune, îţi dai seama că lucrurile stau altfel. Ceea ce contează la Cioran este intensitatea enunţării, caracterul de sentinţă irevocabilă al judecăţilor lui. Cioran scrie, în franceză vreau să spun, ca și cum ar săpa literele în marmură. Există un interviu în care, întrebat despre raportul lui cu aforismul, cu sentinţa, Cioran deplasează termenul din urmă spunînd că da, el scrie sentinţe, ca la tribunal, cînd judecătorul pronunţă verdictul, condamnarea la moarte. Deh, umorul, bată-l vina…

Apoi, mai poate fi evocat aici un alt filozof, Clément Rosset, care este interesat de ceea ce el numește „nemulţumirea lui Cioran“. Numai că, analizînd cîteva aforisme ori poziţii ale autorului, ajunge la concluzia că tonul a ceea ce este afirmat e în dezacord complet cu conţinutul. Ororile pe care ni le descrie Cioran sînt spuse pe un ton vesel, ba chiar jovial. Este ca și cum inadmisibilul ar fi în parte atenuat, ca să nu zic răscumpărat de acest imponderabil, care poate orienta diferit un discurs în principiu devastator. Eu am, pentru a încheia, propria mea opinie legată de toate aceste întîlniri paradoxale în scrisul lui Cioran. Am expus-o în mai multe rînduri, prin diferite reviste franceze ori francofone, precum și în teza de doctorat, așa că nu voi insista acum asupra ei. 

a consemnat Radu Sergiu RUBA