Canneseuforia
Imediat după anunțarea premiilor, a-nceput să mi sune telefonul ceva de speriat. Inițial am înțeles: eram întrebat eu ce cred despre premiul lui [Cristian Mungiu tocmai luase Palm d’Or pentru 432 – n.red.]. Asta intră în job description. Am zis – deci – cui voia să audă că este „un moment istoric blablabla“, dar că dincolo de euforia acestui moment – cel mai important premiu la cel mai important festival de film din lume trebuie să fie un wake-up call (asta am zis-o chiar așa, pe englezește, că era pentru BBC World Service) pentru „decidenții“ din cultură, care trebuie să realizeze – odată pentru totdeauna, și mai bine mai tîrziu decît niciodată – că Filmul Românesc face Brand de Ţară, și ca atare trebuie considerat domeniu prioritar, și că este aberant ca CNC-ul sau mai știu eu ce „for“ să se laude cu niște filme (Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost, 432…) făcute în regim de gherilă!! OK, chestia cu „brandul de țară“ sună a limbă de lemn, dar chiar e pe bune: nu-mi dau seama ce ar putea „bate“ Palme d’Or-ul ca „imagine a României“, poate doar Nobelul pentru literatură – ca sîntem un popor logocentric…
Apoi – mai ales după intervenția în direct de la Realitatea TV – am început să primesc telefoane în care eram rugat, cu cerul și pămîntul, să pun o vorbă bună pe lîngă Mungiu să accepte interviuri – cu ziare, radiouri ș.a.m.d. M-am convins că devenisem mai mult decît o secretară (idem): devenisem mesageria telefonică a lui Cristian Mungiu, regizor român premiat la Cannes cu Palme d’Or! Or, cu Mungiu abia m-am intersectat – eu plecînd de la directul respectiv, el venind –, pasîndu-i mobilul meu ca să stabilească un interviu.
A doua zi de dimineață, mobilul a sunat încontinuu… „De ce nu l-ai închis?“, m-au întrebat prietenii de la Paris – oameni cu simț practic și mai mult umor. Pentru că promisesem să intru în cîteva „directuri“, mai intram și în tuneluri, așa că a fost un coșmar.
Și totuși – cum naiba să mă plîng?! Am multe păcate, dar măcar ipocrit nu sînt: cu ce gură plină i am explicat vecinei de TGV, pe care-am asasinat o cu telefoanele și pe care am rugat-o să schimbăm locurile, ca să fiu „la culoar“, că „Nous avons la Palme, desolé!“…? Cu ce mîndrie patriotică (nu sînt moldovean, da’ orișicît!) am văzut poza cu Mungiu, „anturat“ de Jane Fonda, Charlotte Rampling și Alain Delon…? Sau aia din Libération, mare, pe prima pagină, cu titlul „Le genie des Carpathes“…? OK, sînt de acord, asta sună ca dracu’ și nu-i va aduce lui Mungiu mulți friends… Dar măcar rimează cu „Epoca de aur“, în care se petrece filmul său. Nu a sunat de la Realitatea, să-l felicite, însuși meșterul „Epocii de aur“ – maestrul Nicolaescu în persoană?!
Nu e vis, e realitate. Eu atît am avut să spun, acuma ies din emisie. Și închid telefonul, pa!
Cannes, 29 mai
apărut în Dilema veche, nr. 173, 1 iunie 2007
Foto: Adevarul.ro
