„Fiecare obiect e în fiecare clipă altfel“ – interviu cu Ştefan CÂLŢIA

„Alerg prin această lume silindu-mă să ajung la momentul în care mă voi
întinde pe canapea ca Oblomov și voi deveni un privitor.“ 

În expoziția „Ștefan Câlția. Obiecte grăitoare“, deschisă la Muzeul Colecțiilor de Artă pînă pe 20 septembrie 2017, plutești ca într un fel de reverie, fermecat de picturi pe pînză și desene în tuș, dar și de obiecte „cu poveste“ din atelierul artistului, strînse de-a lungul timpului împreună cu soția sa, Livia. E o lume a răbdării și a onestității, deopotrivă contemplativă și ziditoare, în care și au găsit loc, printre altele, țigle de lut ars, buchețele de flori uscate, fotografii cu pîini rumenite și un fragment de troiță salvat de pictor de la marginea unei grămezi de lemne pentru foc.

Ce trebuie să vă transmită un obiect ca să îl luați în mînă?

Fiind un om al vizualului, sînt atras de formă și culoare, iar cele două nu se așază oricum. Cineva confecționează obiectul, el e mîngîiat, rotit, încărcat cu viață și transmis mai departe. De exemplu, una dintre oalele de sarmale prezentate în expoziție a aparținut bunicii mele, care a moștenit-o, la rîndul ei, de la străbunica. Fiindcă am crescut lîngă ea, oala de sarmale e impregnată de bucuria Crăciunului, de serile cînd ne adunam toți ai casei la gura sobei. Dar, pe lîngă amintirile copilăriei, ea mă trimite cu gîndul fie la o femeie din Scheiul Brașovului, fiindcă e pictată în verde și negru, culorile costumului tradițional, fie la doamnele în rochii largi din picturile lui Diego Velázquez. În profesiunea mea, toate se transformă în imagini încărcate de povești, de sensuri noi pe care le nuanțez de fiecare dată.

Iar legat de „lucrul vechi“, expresia are două nuanțe. Fie ceva de aruncat la care nu vrei să te mai uiți, fie ceva de preț pe care îl îngrijești și îl duci cu tine generații după generații. În casa noastră există o farfurie de colivă din cositor, care e datată 1785. Deci au căzut familii, au trecut imperii, dar vasul de colivă a trecut din mînă în mînă, de la bunică la nepoată, de la nepoată la strănepoată și acum îl țin undeva ca pe un lucru de preț. De lucrul vechi te apropii nu doar cu nostalgie, dar și cu sentimentul că a aparținut cuiva înaintea ta și că trăiești într-o comuniune.

Ce relație ați dezvoltat de-a lungul timpului cu aceste obiecte?

Fiecare obiect e în fiecare clipă altfel. Eu nu sînt un pictor care să își pună în față obiectele și să înceapă să le picteze. Pentru mine, Creația – și nu mă refer doar la partea văzută – e vie și în permanentă schimbare. Două lucruri se schimbă mereu cînd te uiți la un obiect: tu și el. Lumina e diferită, se mișcă și, în fiecare secundă, îți transmite altceva. Tocmai de aceea putem sta ceasuri întregi pe coama dealului să privim asfințitul și să ne pierdem în lumea care ni se deschide în fața ochilor. Parcurgem o călătorie. Eu îmi iau o fărîmă din povestea lor și le folosesc ca pretext pentru imagine și culoare. Dacă rătăcesc, mă întorc din nou spre obiect, îl văd cît e de frumos, mă sperii și revin la lucrul meu.

Simțiți nevoia să recuperați un timp pierdut?

Nu. Fac parte dintre acei oameni care s-au bucurat tot timpul de vîrsta pe care au avut-o și au încercat să umple acel timp cu faptele lor. S-ar zice că sînt un harnic, dar nu sînt. Sînt un mare leneș și mă gîndesc ce frumos ar fi să stai să privești… Unul dintre băieții mei, cînd era copil, a fost întrebat la un moment dat ce vrea să se facă cînd va fi mare și el a răspuns: privitor. Copiii din jurul lui au zîmbit, dar mie mi s-a părut ceva extraordinar. Ce mare bucurie să poți fi un privitor… Dar pînă atunci, am de împlinit tot felul de lucruri și am senzația că, dacă le fac pe toate – să mut casa bunicilor de pe deal, să îl ajut pe unul dintre băieții mei să își facă la țară centrul lui cultural ș.a. –, voi avea răgaz. Și alerg prin această lume silindu-mă să ajung la momentul în care mă voi întinde pe canapea ca Oblomov și voi deveni un privitor. Voi putea privi lumea și mă voi putea bucura de ea.

Personajele dvs. plutesc, levitează în lumi „pe dos“, dar li se citește pe chip și un fel de însingurare. De ce?

Da, au un fel de însingurare. Cînd am o compoziție cu două-trei personaje care stau într-o anumită relație, niciodată nu mă gîndesc să pictez o conversație. Mă interesează spațiul dintre cele două personaje, locul unde se intersectează tăcerile lor. Personajele mele feminine plutesc în această lume cu gesturi aproape la fel. Modelul e unul simplu: femeia de la țară pe care o întîlneam cînd ieșeam de la biserică și care ținea în mînă floricele. Purta haine de duminică și acestea îi dădeau o anumită prestanță. Ele spun doar atît: hai să ne uităm într-o anumită direcție… restul e problema ta ce vezi! Nu vezi ce am văzut eu, nu gîndești ce am gîndit eu și nu asta e important. Contează faptul că te-am pus să te uiți într-o anumită direcție și că începi să descoperi ceva. Și propriile tale gînduri se răvășesc, se așază altfel, ca-ntr-o lectură. De fapt, arta asta e: deschiderea unei ferestre către o lume în care intri și vezi dacă poți sau nu să mergi prin ea. Îmi doresc ca, de la întîlnirea cu lucrările mele, privitorul să plece meditînd asupra lui și a lumii.

Prin cîte teste trece culoarea pînă o găsiți pe aceea care vă mulțumește?

Aș putea da un răspuns didactic, dar cel mai simplu îmi e să spun că există un instrument despre care doi profesori mi-au vorbit cu sfințenie: paleta. În concepția mea, toată pictura unui artist e paleta. Acolo se întîmplă miracolul și acolo e căutarea continuă. Culorile se tot mișcă, se tot amestecă, la fel ca în creuzetul unui alchimist. Le așezi pe pînză, le întorci, te joci cu ele. E o lucrare între ceea ce știi despre materia cu care lucrezi – care ține strict de profesionalism (cum se amestecă culorile, ce liant să folosești etc.) – și starea ta. Pare banal, însă e ca în rețetele bunicilor: pui un vîrf de sare, o mînă de făină, ouă cît cuprinde. O rețetă între două vecine nu are cantități exacte, dar fiecare știe ce înseamnă.

Dacă ar fi să faceți un film despre Șona, satul copilăriei dvs., cu ce ați începe?

Cu o femeie care frămîntă pîine. În ziua cînd se făcea pîine, simțeam că și bunica, și unchii, și toți cei din jur aveau parcă un alt comportament. Și locul unde se întîmpla acțiunea era foarte special pentru noi, copiii. Era o cameră căreia îi ziceam „dedesubt“. În satul unde am copilărit, casele erau de piatră, iar la demisol se aflau una-două camere unde locuiau de obicei bătrînii familiei, iar într-una dintre ele se afla cuptorul. Așadar, la bunica mea, cuptorul era dedesubt. Coborai cîteva trepte, te aplecai, fiindcă ușa era mică. Pîinea se frămînta într-o covată mare, iar camera era stil vagon, lunguiață, cu un geam mic prin care abia pătrundea lumina. Pe vatră se aprindea lampa cu petrol și se frămînta pîinea. După cîteva ceasuri, cînd era crescută, aveam impresia că aluatul respiră. Două femei făceau apoi pîinea și o băgau în cuptor. Iar din aluatul rămas, bunica făcea niște păsări mici cu boabe de piper drept ochi pe care le băga în cuptor lîngă pîine. Și cînd se coceau, mirosul se ducea în sat. Nu toate familiile făceau pîine în același timp, fiecărei case îi venea rîndul cam la două săptămîni. Seara ieșeam la poartă cu lipia, iar noi, copiii, cu păsărelele acelea mici în mînă, stăteam pe laiță. Era ceva extraordinar. Și, bineînțeles, înainte de a tăia pîinea, dar și cînd se băga în cuptor, i se făcea cruce. Religiozitatea era ceva simplu, clar, adevărat.

De ce invitați mereu la călătorie, o temă care apare frecvent în lucrările dvs.?

Călătoria e dăruire și cunoaștere. Mă întorc la bunica fiindcă am sentimentul că oamenii din vremea ei călătoreau mai mult decît nepoții lor care acum ajung prin Spania. Bunica, pe hotarul pe care îl stăpînea, cunoștea toate ierburile, toate animalele, toate obiceiurile lor și ale satului. Avea o încărcătură extraordinară de cunoștințe pe care le folosea în permanență în conversații sau în lucrurile pe care le făcea zi de zi. Și atunci era o călătorie teribilă. Sînt două feluri de a călători: să o iei pe orizontală, dar după primul deal nu mai vezi locul sau să începi să plutești, să te ridici deasupra locului, conul de cunoaștere lărgindu-se treptat. Eu zic că aceasta e adevărata călătorie.

a consemnat Ana-Maria SÎRGHI

Foto: F. Ghenade