● Didier Foucault, Histoire du libertinage, Perrin col. Tempus, Paris, 2010. 

La o emisiune cu vorbe şi vedete am auzit o tînără blondă spunînd despre sine: „Eu sînt mai libertină de felul meu“. Cred c-ar fi vrut să spună că e jună, belă şi de nimeni nu depinde, şi i se părea că „libertin“ este un sinonim mai pretenţios pentru „liber“. Pronunţată cu mîndrie, propoziţia a sunat destul de amuzant, avînd în vedere că percepţia curentă asupra libertinajului e mai degrabă negativă. Însă nu trebuie să fii neapărat tînără, blondă şi prezentă în emisiuni cu vorbe şi vedete pentru a avea un control imprecis asupra sensurilor acestui cuvînt. Astăzi, „libertin“, „libertinaj“ sînt cel mai adesea reduse la simple conotaţii pornografice. Didier Foucault, profesor de istorie la Universitatea Toulouse-Le Mirail, ne propune o sinteză în care prezintă evoluţia şi faţetele multiple ale libertinajului. Încă de la începutul secolului al XVII-lea, termenul are două accepţii, el desemnînd atît poziţia intelectuală deliberat critică la adresa religiei, a dogmelor creştine, a credinţelor şi a practicilor de cult, cît şi comportamentul şi moravurile prin care este căutată plăcerea sub toate formele posibile, fără a ţine seama de limite. Pe de o parte sînt necredincioşii, pe de alta – dezmăţaţii, avînd între ei o cît se poate de imprecisă linie de frontieră. 

În latină, libertinus desemna sclavii eliberaţi. Deşi emancipaţi, păstrau o marcă infamantă derivată din condiţia lor servilă din trecut. Limbajul juridic distingea de altfel libertăţile acordate acestora prin termenul de libertinitas, faţă de cel de libertas destinat altor categorii de cetăţeni. Există ipoteza conform căreia cuvîntul „libertin“ a fost introdus în limba franceză în 1544 de către Calvin, acesta folosindu-l tocmai datorită conotaţiei peiorative, pentru a-i vitupera pe cei care nu se supuneau strictelor reguli de viaţă impuse de protestantism. Destul de repede, sensul negativ se diluează şi cuvîntul dobîndeşte o dublă accepţie: libertin este cel ce revendică libertatea de gîndire şi/sau libertatea de conduită, fără a lua în calcul preceptele religioase. Libertinajul poate fi considerat un curent de gîndire în cadrul căruia au fost decupate mai multe forme: libertinajul moral, înţeles ca donjuanism, se rezumă la căutarea plăcerilor senzuale şi a ultimelor rafinamente erotice; libertinajul social presupune contestarea ordinii politice stabilite şi apărarea libertăţii de expresie a individului, elaborînd idealuri sociale fondate în primul rînd pe toleranţă; libertinajul ştiinţific sau erudit se referă la gînditorii critici, sceptici, care nu ţin seama decît de rigoarea ştiinţifică atunci cînd lansează ipoteze, unii dintre ei, precum Giordano Bruno, sfîrşind pe rug, pentru că ideile lor sînt prea incomode şi contrazic flagrant paradigma dominantă; considerat cel mai periculos, libertinajul religios este reprezentat de filozofi care au anticipat şi au pregătit iluminismul. 

Abundenta literatură erotică a secolului al XVIII-lea impune figura libertinului aristocrat, decadent, desfrînat şi dezabuzat. Didier Foucault insistă asupra faptului că libertinajul ar fi mai mult decît atît, şi anume un curent radical de gîndire, care a traversat întreaga Europă de la Renaştere pînă la Revoluţia franceză, avînd un rol deloc de neglijat în construirea multora dintre iluziile care au alimentat procesul modernizării. După momentul revoluţionar, libertinajul pierde o dată cu potenţialul subversiv şi toată încărcătura intelectuală. Sensul cuvîntului se restrînge, acoperind doar laxismul moral şi depravarea. Mai aproape de noi, doar Aragon reia cuvîntul şi se autointitulează libertin, avînd însă grijă să redefinească libertinajul drept „l’amour de la vie, des idées et de la liberté“. Într-un interviu recent, Didier Foucault spunea că, dacă ar căuta un echivalent contemporan al libertinilor din secolul al XVII-lea, s-ar opri la Salman Rushide şi Talisma Nasreen. 

Înainte chiar de a citi titlul acestei cărţi mi-a atras atenţia coperta. Printr-o pură coincidenţă, este reprodusă aceeaşi imagine care apare şi pe cartea profesorului Eugen Negrici – Iluziile literaturii române –, apărută în 2008. Este vorba de un tablou din 1882, semnat de Raphaelle Peale, purtînd titlul Venus Rising from the Sea – A Deception.