Vacanță la marginea frontului
Ultima cafea, dimineața, pe malul Dunării, în țipetele pescărușilor. O dimineață fără soare. Pe deasupra, adie un vînt neprietenos, de toamnă timpurie la început de iulie. Ca întotdeauna, e prezent golul în stomac dinaintea plecării. Tristețea fiecărui sfîrșit. Deși, de data asta, sfîrșitul meu are un început. Bucureștiul nu mai este doar locul angoaselor mele. Rămîne însă golul sfîrșitului de vacanță. Al unei vacanțe stranii, ușor altminteri. Adiată de tot felul de tristeți. De liniștite neliniști. Eu și adolescenta mea la capătul vacanțelor în această formulă, de 15 ani încoace. Noi două și timpul care ne transformă. Nimic spectaculos. Tristețea de o banalitate sfîșietoare. „Slipping through my fingers...” Și apoi, Sulina complet schimbată față de alți ani. Peste drum de Ucraina. Peste drum de oroarea absolută a ultimului an. Sîmbătă seara, după ce am ajuns, în urmă cu o săptămînă, cineva pe plajă mă întreba dacă am auzit bubuiturile de la prînz. Se pare că fuseseră toată săptămîna dinaintea sosirii noastre. Maria, de la pensiune, îmi spunea că vibrau geamurile de la explozie. Și ea, și soțul doamnei Clementina îmi povesteau cum au plecat grupuri întregi de turiști, la o zi după ce sosiseră, speriați de apropierea frontului.
Sulina arată mai bine ca în anii trecuți. Oamenii, motivați de boom-ul turistic din ultimii doi ani, au investit în ea. Pensiuni, restaurante, terase noi, terase extinse. Iar acum s-au trezit în situația de a nu reuși să își recupereze investițiile. Sulina e goală. Plaja, aproape pustie. Insula Șerpilor e la 45 km distanță. Suflul exploziilor se transmite fără nici o dificultate. Și totuși, de cînd am venit a fost liniște. Nu a fost nici măcar o urmă de gînd legat de bombardament, în ciuda iminenței lui la doi pași de noi. Ceva mai departe (dar nu foarte departe) decît Insula Șerpilor, de-a lungul coastei, este Cetatea Albă. Puțin mai sus e Odessa. Și s-ar părea că pînă și de acolo se pot auzi exploziile. Totuși, întreaga săptămînă a fost cufundată în liniște. Soare arzător, dar nu ucigător, albastru deplin, mare de cele mai multe ori calmă, numai bună de înotat în largul tighelit de vasele care așteaptă, aliniate, să intre în rada portului. Și ele, la rîndul lor, mai multe ca niciodată. Orizontul liniștii aparente. Largul neclintit în care înot și care nu lasă să se bănuiască oroarea de dincolo. În Sulina e liniște. O atmosferă de vacanță mai tihnită ca niciodată. Și totuși, peste drum e iadul. Pînă acum o săptămînă, scîntei din el s-au întrezărit din adormitul Porto Franco. Dar orașul rămîne în afara oricărui pericol. Pentru că sîntem în spațiul NATO. Poate măcar acum se înțelege importanța acestui tratat.
De pe plaja mea de tihnă aurie, privesc navele care așteaptă să intre în port și mă gîndesc la militanții pentru o pace pe care nu o înțeleg. I-aș fi invitat la Sulina cu o săptămînă în urmă, în ecoul păcii lui Putin. După ce a „cedat” cu generozitate Insula Șerpilor. Mi-e teamă doar că nici așa n-ar înțelege. Mi-e teamă că n-ar înțelege că, uneori, dincolo de nuanțe și artificii stilistice, singurul lucru cu adevărat important este diferența dintre viață și moarte. Și uneori distanța dintre ele e doar de o întindere de apă, de o după-amiază de sîmbătă, de o respirație. Astăzi plec din Sulina. Ucraina rămîne peste drumul de apă.
Foto: wikimedia commons
