Un răspuns la uniformizare și o pledoarie pentru diversitate culturală

- miza cooperării culturale între Franța și România - Izvorît dintr-o reală nelinişte cu privire la soarta culturii europene, ca sumă a culturilor naţionale, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Excelenţa Sa, domnul Henri Paul, ne face onoarea de ne trimite la redacţie un text despre urgenţa adoptării unor măsuri care să înlocuiască lamentările. Îl publicăm aşteptînd şi alte opinii şi reacţii cu privire la interacţiunile culturale. Dacă trebuie să găsim motive pentru îndelungata prietenie româno-franceză, acestea pot fi găsite în circulaţia ideilor care a unit cele două ţări de atîta timp. Prin schimburile dintre România şi Franţa care au avut loc de-a lungul secolelor XIX şi XX, prin influenţa gînditorilor, a creatorilor de emoţii care sînt pictorii noştri, arhitecţii noştri, romancierii noştri, poeţii noştri, istoricii noştri, intelectualii noştri, cele două ţări au trăit deseori în acelaşi ritm şi s-au regăsit în momentele cele mai fericite şi cele mai dificile din istoria lor. Şi chiar astăzi, în cursul plimbărilor mele prin Bucureşti, ce fericire să citesc pe plăcuţele străzilor numele francezilor iluştri, care nu s-au făcut cunoscuţi prin bătălii! Şi totuşi, cîte cărţi în franceză sînt pe rafturile librăriilor? Cîte discuri cu muzică franceză sînt disponibile, cîte filme? Cum vom face ca tinerii români, cei care vor fi elitele conducătoare ale acestei ţări peste douăzeci de ani, să păstreze şi să îmbogăţească acest patrimoniu? Mai mult, cîţi dintre ei vor scrie cărţi, nu în franceză, precum unii dintre intelectualii români pe care îi cunosc şi îi admir (Lucian Boia, de exemplu), ci chiar în română? Pentru mine, diversitatea culturală şi lupta împotriva uniformizării culturii reprezintă o miză esenţială şi doresc să vă împărtăşesc convingerea mea. Cîteva cifre o vor defini foarte repede: - conform UNESCO, 85% din filmele difuzate la cinematografe în toată lumea sînt produse în Statele Unite, în engleză, 67% din filmele de ficţiune difuzate la televizor în Italia (în România este probabil cam la fel) se încadrează în aceeaşi categorie; filmele europene reprezintă mai puţin de 4% din intrările la cinematograf în Statele Unite; - în domeniul muzical, 4 societăţi anglo-saxone împart trei sferturi din piaţă; - în domeniul cărţii, dintre cei 10 romancieri cei mai traduşi din lume, 9 sînt scriitori de limbă engleză. Dezvoltarea extraordinară a Internetului nu poate fi evaluată cu exactitate, însă cred că accelerează în mod considerabil acest fenomen: limba folosită în acest mediu este în primul rînd engleza, şi este astăzi un mijloc privilegiat de acces al celor mulţi la cultură, înaintea muzeelor, înaintea cărţii şi poate chiar înaintea televizorului. Or, atît motoarele de căutare, cît şi prioritatea dobîndită de engleză pe Internet gonesc complet celelalte limbi, şi deci mijloacele de acces la alte culturi. În faţa Google-ului, biblioteca digitală europeană nu se poate impune! Fără a fi pesimist, dacă nu facem nimic, dacă renunţăm, limbile europene altele decît engleza, care nu sînt minoritare în Europa, vor sfîrşi prin a fi minoritare în propriile noastre ţări: acest fenomen începe cu sectoarele ştiinţei, medicinei, învăţămîntului comercial, brevetelor, finanţelor şi apoi restul! Cultura trebuie aşadar să recîştige locul legitim pe plan internaţional, de asemenea pe plan naţional: centrul politicii, la fel ca în secolul al XIX-lea, cînd marele dvs. intelectual Nicolae Iorga era în acelaşi timp om de cultură şi om politic, şi ca în secolul al XX-lea cînd Malraux afirma la tribuna UNESCO că tocmai crease noţiunea de patrimoniu mondial al umanităţii: "Propuneţi acţiunea care implică oamenii contra tuturor marilor naufragii. Apelul dvs. nu aparţine nici istoriei gîndirii pentru că vrea să salveze templele Nubiei, ci pentru că prin el prima civilizaţie mondială revendică public arta mondială, precum şi indivizibila sa moştenire". În această perspectivă, două tipuri de acţiune sînt posibile: în plan internaţional, revalorizarea acţiunii UNESCO, a Consiliului Europei şi a tuturor organizaţiilor internaţionale care plasează valorile culturale pe primul loc între priorităţile lor, pentru a face din Europa Culturii o prioritate; pe plan naţional, să ducem o politică culturală axată cu hotărîre pe apărarea şi promovarea culturii naţionale, fără să ne fie ruşine în vreun fel. Europa Culturii Franţa, la fel ca România, are nevoie de Europa pentru a promova diversitatea culturală, iar Europa are nevoie de diversitate culturală pentru a continua să se construiască. Una dintre trăsăturile marcante ale civilizaţiei europene de-a lungul istoriei este, dincolo de rădăcinile sale creştine, şi poate tocmai datorită acestora, schimbul, deschiderea, curiozitatea pentru lumea exterioară şi cultura alterităţii. Şi există o identitate europeană, construită de această cultură, care este unul dintre fundamentele proiectului european de astăzi. În Europa extinsă, proiectul cultural european mi se pare că trebuie să ocupe un loc de frunte: aştept ca el să prindă formă, aş dori ca el să lase mai mult loc multilingvismului, valorizării culturilor naţionale (cîţi euro din fondurile structurale vor merge către proiectele culturale structurante?) sau proiectelor care reunesc mai multe state pe o temă comună: există din fericire Europa Cinemas, care a ţinut întîlnirea sa anuală la Bucureşti anul trecut, şi Franţa a fost iniţiatoarea Nopţii Europene a Muzeelor, însă oare nu este nevoie şi de Euro-Teatru, Euro-Muzică? Este nevoie de o Europă a proiectelor culturale: sprijin pentru subtitrare, pentru circulaţia operelor, librăriile europene etc. Ambasada Franţei va sprijini aici în România acest tip de iniţiative şi susţin proiectul Centrului Cultural European de la Iaşi, pe care Ministerul Educaţiei din România ne propune să-l înfiinţăm. Identitatea culturală naţională În această Europă a Culturii, avem nevoie de culturi puternice. Sînt bucuros să văd munca considerabilă a Institutului Cultural Român, vivacitatea literaturii române, a teatrului, a dansului şi a cinematografiei româneşti, a artelor plastice, care se va vedea la bienala următoare organizată la Bucureşti, a muzicii care poate fi ascultată la Festivalul "Enescu", a muzeelor româneşti precum MNAR şi multe altele, succesul Sibiului capitală culturală europeană. Însă este nevoie şi de întreţinerea patrimoniului, şi mă gîndesc mai întîi la Bucureşti, acest oraş căruia, alături de Londra, ilustrul meu predecesor Paul Morand i-a dedicat o lucrare magnifică, capitală care suferă astăzi din cauza atingerilor timpului, dar şi a speculaţiei imobiliare. Şi în acest domeniu avem legături cu Guvernul României care îşi creează reglementările de protejare a monumentelor istorice şi a altor obiective importante. Însă poate că trebuie să mergem mai departe şi, de exemplu, să concepem un program de protejare a sălilor de cinema care mi se par ameninţate, cum a spus Cristian Mungiu. Mai trebuie modernizate muzeele şi colecţiile lor protejate în faţa cererilor abuzive de restituire, şi trebuie, de exemplu, stimulate schimburile de curatori: am semnat în acest scop un acord cu ministrul Culturii şi Cultelor din România. Pe scurt, cu Institutele şi Centrele Culturale Franceze, cu sprijinul Ambasadei pentru proiecte precum expoziţia viitoare despre Napoleon al III-lea şi România, care se va deschide la MNAR în cursul preşedinţiei franceze a Uniunii Europene şi care, în mod exemplar, va fi o operă comună între două mari muzee, unul francez şi unul român, cu prezentarea la cinematograful Institutului Cultural a unor opere majore ale cineaştilor români de astăzi, dorim să arătăm că acţiunea culturală între Franţa şi România este un răspuns la mondializare şi o pledoarie comună pentru diversitatea culturală. Această bogăţie de proiecte româno-franceze, pe care mi-o doresc cu tărie, cu susţinerea autorităţilor române, nu este oare semnul că culturile noastre nu sînt învinse definitiv? Excelenţa Sa, domnul Henri Paul este ambasadorul Republicii Franceze la Bucureşti.