Ultimul deceniu al comunismului, un dosar cultural (II)

- Iaşiul anilor 80 - Iaşiul este un oraş care agaţă altfel timpul de oamenii lui, blestemîndu-i nostalgiilor veşnice sau amneziilor terapeutice. Aici mi-am petrecut, ca atîţia alţii, o studenţie prinsă între Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", cu tradiţia ei ce te obligă la o devenire continuă, dar şi între uşurătatea indolentă a Copoului care îndeamnă la uitare, urcîndu-te într-un carusel al generaţiilor obsedate de viitor. Provocarea cea mare a oraşului acesta, unde parfumul de tei are efect de opium, pare să constea însă tocmai în confruntările lucide cu trecutul şi poveştile lui, unele adevărate, altele pe jumătate mituri, cu biografia şi destinul unor oameni care au făcut posibil prezentul pe care îl cunoaştem. O astfel de provocare este deschiderea unui dosar cultural al anilor ’80, ultima decadă a comunismului în România. O perioadă pe care generaţia mea o ştie din evocările părinţilor - vinovaţi de a ne fi făcut acei ani suportabili, printre prăjituri Amandina cu brifcor şi basme despre un vecin ţicnit care tot "taie" curentul -, dar şi din mărturiile actorilor implicaţi în efervescenţa culturală a oraşului. Jazz şi lecturi S.F... Anul 1979 a însemnat pentru Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi înfiinţarea unor cluburi ce aveau să devină celebre pentru activităţile şi notorietatea cîştigată de membrii lor. "Quasar"-ul", denumit iniţial "Cenaclul de anticipaţie", îşi are şi astăzi sediul, ca din prima zi, în aceeaşi clădire străjuită peste stradă de Biblioteca Centrală Universitară. Activitatea sa era concentrată pe literatura science fiction, de la eseuri de specialitate la beletristică şi critică, dar şi pe alte forme de exprimare artistică, precum muzica electronică, pictura, grafica, fotografia sau teatrul. Autorii "noului val" al literaturii S.F. şi-au găsit aici un spaţiu de creaţie în care se putea "respira", ceea ce a dus la o viziune proaspătă asupra genului. Majoritatea membrilor erau studenţi sau absolvenţi ai universităţilor din Iaşi, îndeosebi politehnişti, tineri care s-au plasat treptat în primul "pluton" al literaturii science fiction din România. Astăzi, cartea de vizită a cenaclului "UNESCO Quasar" păstrează cu sfinţenie numele membrilor - eseiştii Sorin Antohi, Dan Petrescu şi Liviu Antonesei, scriitorii Dan Merişca şi Lucian Merişca, Sorin Simion sau Dorin Spineanu, pictorul Dan Perjovschi, traducătorii Dan Alexe sau Ion Doru Brana (care a făcut posibilă lectura romanului Dune, încă din anii ’70!), umoriştii Cristian Greţcu şi Toni Grecu sau compozitorul Romeo Cozma şi incalculabil de mulţi alţii - ca o mărturie în plus a unei efervescenţe artistice incredibile în acel ultim deceniu ceauşist, închistat în faza de impunere a conformismelor culturale. Scriitorul Sorin Simion descrie perioada anilor ’70-’80 ca fiind caracterizată de "rezistenţa prin cultură", împărtăşindu-mi constatarea că, după mai bine de 30 de ani, "la Iaşi oamenii sînt evaluaţi după ce au în cap, nu în buzunar". Fenomenul poate fi privit şi ca unica fereastră de evadare din atmosfera depresivă a acelor ani. "Dacă am fi putut să călătorim, să ne drogăm, să orice, poate că am fi luat-o în altă direcţie" - presupune Sorin Simion, amintind că, în acei ani, circuitul cărţilor era unul rapid şi consistent: cărţile vechi, cele dinaintea războiului, se găseau încă în număr copleşitor, iar cărţile noi apăreau imediat pe diverse filiere. "Am citit Pavilionul canceroşilor, de pildă, la trei zile după ce apăruse în Franţa" - spune Sorin Simion. O altă trăsătură a perioadei era deschiderea faţă de cultura alternativă. Deşi exista obiceiul de a merge săptămînal la Filarmonică şi de a asculta muzică clasică, tinerii erau îndeosebi fani ai jazzului. Se citea literatura mainstream, dar se prefera S.F.-ul, întîmplîndu-se la fel şi în artele plastice, filozofie sau poezie, unde Mihai Ursachi şi Emil Brumaru scriau "altfel" decît la Bucureşti. "Căutam zone marginale ale culturii pentru că eram, noi înşine, nişte marginalizaţi, din moment ce nu mergeam cu curentul - cu Partidul" - subliniază Sorin Simion. De fapt, era vorba despre căutarea unor zone de creativitate în care mesajul politic să se poată strecura mai uşor. Vorbe de duminică Aproape tot ce s-a scris la cenaclul "Quasar" avea mesaj politic, la fel ca şi în zona umorului, unde grupul Divertis, înfiinţat la Iaşi de Dan Bacinschi, îşi "împăna" textele cu şopîrle politice. Despre clubul de literatură S.F. "Quasar", spune că a luat naştere ca o modalitate de întîlnire de duminică dimineaţa, "pentru a sta de vorbă". În glumă fiind spus, pentru că "locul de taifas" a devenit un spaţiu unde "s-a citit şi s-a scris enorm", ajungîndu-se la un stil ce făcea textele create în atelierul "Quasar" uşor de recunoscut, prin finalul care aducea o răsturnare de situaţie. Sorin Simion îşi aminteşte că un subiect de brainstorming al clubului a fost "Cum putem să-l omorîm pe Ceauşescu fără să fim prinşi". Caracterul subversiv al activităţilor clubului de literatură S.F. este confirmat şi de Lucian Merişca, la rîndul său unul dintre membrii fondatori. "În ciuda a ceea ce se credea, Cortina de Fier, chiar şi la noi, era permeabilă. Influenţele culturale, curentele pătrundeau printr-un fel de mistică a sincronicităţii. La începutul anilor ’80, în Quasar se scriau parodii postmoderne, urmate de distopii sau anti-utopii orwelliene, iar în 1985 am publicat primul text cyber-punk, intitulat Disco 99". Opţiunea pentru literatura S.F. a multor studenţi şi tineri pare a fi firească: includea utopia, subtilităţile politice şi libertatea de neegalat a imaginaţiei care te putea transporta oriunde. Textele membrilor erau citite mai întîi în cenaclu, după care urmau un circuit naţional, pentru lecturi în cadrul altor cluburi din ţară, ultima destinaţie fiind Convenţia Anuală de S.F., unde se votau cele mai bune texte. Cititorii de literatură science fiction nu erau foarte mulţi, pentru că nici antologiile de profil nu se publicau prea des. "Foarte greu au răzbit cîteva, scoase de Dina Paligora şi de Alex Mironov. Volume de autor au fost două sau trei pînă la Revoluţie, că după aia n-a mai scris nimeni nimic, majoritatea am trecut în presa scrisă şi n-a mai fost loc de altceva" - încheie inventatorul eseului fantastic. Energia creativă a "Quasar"-ului însemna totodată o atitudine critică, de emulaţie. Compozitorul Romeo Cozma îşi aminteşte că i-a cunoscut pe membrii cenaclului prin intermediul prietenilor săi, regretatul Dan Merişca, Sorin Simion şi Radu Gavrilescu. "Fiind un pasionat al genului, am participat şi eu de multe ori la şedinţele săptămînale ale clubului. Îmi plăcea atitudinea lor critică faţă de textele prezentate, admiram schimburile scăpărătoare de idei, dar, mai ales, îi apreciam pentru pasiunea arzătoare cu care se implicau în această mişcare culturală". Despre Dan Merişca, unul dintre fondatorii cenaclului, spune că era asemenea unui Quasar - "o sursă inepuizabilă de energie" -, împărtăşind cu el pasiunea pentru muzica electronică şi mişcarea S.F. "De cînd l-am cunoscut, l-am îndrăgit şi ne-am împrietenit spontan. Mi-l amintesc mereu agitat, cu un teanc de bileţele de hîrtie aflate în buzunarul de la piept, pe care îşi nota mereu cîte ceva - o idee, un nume, o dată pentru un nou proiect. Avea alura unui autentic explorator spaţio-temporal. Era mereu pe drumuri. Cutreiera ţara în lung şi-n lat pentru a fi prezent la manifestările S.F. De multe ori îl întîlneam pe Strada Gării, cu o geantă sport pe umăr. Îmi răspundea din mers: "Mă grăbesc să prind trenul, revin peste cîteva zile...". Romeo Cozma spune că îi datorează lui Dan Merişca întîlnirea cu Sorin Simion - pe care îl "invidia" pentru colecţia sa de discuri jazz - şi cu George Ceauşu, "un timp de o cultură enciclopedică" - despre care afirmă că a preluat "cu brio" destinele clubului după plecarea lui Dan "printre stele". Clubul de Jazz "Richard Oschanitzky" a fost înfiinţat, la numai cîteva săptămîni după dispariţia muzicianului, de către Romeo Cozma, Alex Vasiliu şi Victor Huminic. Membrii erau muzicieni de jazz sau pasionaţi ai genului, în majoritate studenţi. Apetenţa pentru jazz devenise un simbol al libertăţii. "Prin jazz, aveam cu toţii iluzia accesului la fructul interzis. Prima ediţie a Festi-Jazz - care debutează în anul 1988 - a avut un succes uriaş. Recitalurile se prelungeau pînă în zori" - povesteşte Romeo Cosma. Activităţile clubului includeau audiţii tematice săptămînale, recitaluri de jazz, concerte cu invitaţi din ţară, atunci cînd erau bani pentru acest "lux", totul fiind promovat prin afişe, pliante şi uneori anunţuri radiofonice. Romeo Cozma spune că se primeau mereu solicitări pentru audierea unor albume abia apărute sau pentru invitarea unor formaţii în vogă. Nu era vorba despre un public elitist, ci despre tineri curioşi să descopere un fenomen muzical despre care încă nu se ştia aproape nimic. Compozitorul recunoaşte că a descoperit singur muzica jazz, din "curiozitatea şi intuiţia unui univers sonor ce-mi oferea experienţe muzicale nemaiîntîlnite, fascinante". (va urma)